O Unire avantajoasă. Nu pentru Iaşi şi Moldova!

 Dorian OBREJA 

Aşa, cu vreo cinci zile înainte de 24 ianuarie 2023, onorabilii locuitori ai Iaşului au fost avertizaţi că deasupra oraşului se vor auzi oarece zgomote, dar să nu se sperie, că ele nu au nicio legătură cu evenimentele din Ucraina, ci se explică prin repetiţiile unui survol aviatic programat de Ziua Unirii, la care urmau să ia parte aeronave de natură a băga spaima în ruşi, precum IAR 330 (elicoptere) şi IAR 99 (avioane); presa entuziastă plusa chiar, afirmând „cerul va fi plin de avioane”...

Nici pe 19, nici pe 24 ianuarie, însă, eu unul, n-am căscat gura la cer, preferând să fiu cu picioarele pe pământ. Şi constatând, dintr-o dată, o mare grabă în a se începe lucrările la Autostrada Moldovei – A7, care se întinde de la Ploieşti la Siret (pe lângă Focşani, Bacău, Paşcani, Suceava), cale de 450 km, iar de acolo se poate ajunge, de exemplu, la Cernăuţi, Hmelniţki, Viniţa, Jitomir şi...Kiev! Hm, să fie, oare, interese strategice? Conform declaraţiilor, A7 ar trebui să fie gata în 2026. Probabil se doreşte un moment aniversar, întrucât „Memoriul despre Iaşi”, în al cărui punct 13 se solicita „să se accelereze facerea şoselelor din Moldova, mai cu seamă între Iaşi şi Bucureşti”, a fost înmânat lui Carol I tocmai în 1866, iar ultima parte a frazei a trecut în uitare. După cum în plan secund şi cu un orizont de aşteptare tot mai îndepărtat a trecut (a trebuit să intervină Camera Deputaţilor care să decidă „termenul de finalizare pe 31 (!?) decembrie 2030, cu patru ani mai târziu faţă de proiectul iniţial pentru) autostrada A8 – Ungheni-Iaşi-Paşcani-Târgu Neamţ-Ditrău-Târgu Mureş, care are doar puţin peste 300 km. Măcar dacă se stabilea data de 1 decembrie, căci altfel degeaba A8 este supranumită, pompos, „Autostrada Unirii”...

Aşadar, cel puţin în plan rutier, ieşenii mai au de aşteptat până la o conectare conformă cu vremurile noastre cu sudul şi vestul ţării. Nici în plan feroviar lucrurile nu stau mai bine, cei 400 km dintre Iaşi şi Bucureşti fiind făcuţi de trenuri în circa 7 ore, în principal din pricina infrastructurii nemodernizate, dar şi abandonării electrificării traseului (au lipsit fie stâlpii, fie firele, fie voinţa).  Distanţa dintre Iaşi şi Timişoara Nord pe calea ferată este de 848 km şi e parcursă de tren în de 18 ore. Mai e, cam scump, mersul cu avionul; Iaşi-Bucureşti, o oră. Dar cam tot atât se face din Dacia până la aeroportul ieşean, plus statul în terminal, plus drumul din Otopeni până în Capitală. Ar mai fi o soluţie, vehiculată de vreo două veacuri.  

Regulamentul Organic (1832), impus de ruşi,  prevedea curățarea albiilor Siretului și Bahluiului și unirea celor două râuri printr-un canal. Bahluiul ar fi primit astfel un aport suplimentar de apă, iar Iașul ar fi fost străbătut de o cale navigabilă considerată esențială pentru comerț. Ideea a fost reluată după Mica Unire, când Mihail Kogălniceanu a cerut realizarea canalului navigabil Bahlui – Prut, dar şi mai către zilele noastre, îndeosebi în campaniile electorale.

Una peste alta, Iaşul continuă să fie izolat de ţară şi de Europa. Sacrificiul făcut de oraşul nostru pentru Unire a rămas nerăsplătit în niciun fel. Sau doar într-un fel de bătaie de joc, dacă reamintim că, în    1880, Parlamentul a votat însă o lege prin care orașul primește o răsplată de 10 milioane de lei vechi „ca despăgubire pentru pierderea dreptului de Capitală”. E greu de aflat dacă legea s-a şi aplicat...Şi mai sunt multe de spus privind subiectul sacrificiului zadarnic, dar asta cu alte prilejuri, mai puţin festive.