Un exerciţiu propus zilele trecute de o prietenă mi-a răsturnat total scala valorilor mele. Psiholog de formaţie şi OM prin natură şi definiţie a perfecţiunii, mi-a arătat că preţuirile mele imaginare sunt la finalul listei de valori, listă care, după rescriere, a început cu Munca şi a continuat cu Sănătatea. Vacanţele, pe care le pusesem suuus de tot, au căzut în josul foii, la fel şi răsplata ori recunoştinţa.

Apoi, m-a pus să învârt Roata Vieţii, în fapt o bucată de hârtie pe care scria, negru pe alb, ce fac eu zi de zi. Cariera a ieşit pe primul loc, la egalitate de puncte cu relaţiile, dar surpriza a vent din alt triunghi al roţii. Sănătatea şi recreerea aveau cea mai mică alocare de spaţiu, deşi în lista valorilor mele ieşiseră pe o poziţie importantă.

Asta mi-a dat de gândit şi uite aşa a început o călătorie în timp. Am retrăit multe pasaje din viaţă, m-am bucurat din nou de multe realizări, am aplaudat orice succes al meu şi al prietenilor mei… Şi cam atât! Călătoria m-a pus pe gânduri şi mi-a adus în minte o întrebare sâcâitoare, dar rău de tot sâcâitoare. „Oare eu când am trăit? Iar în timpul în care s-a întâmplat acest lucru, ce am făcut pentru mine?”

Totul până acum a fost pentru că Trebuia. Mereu trebuia să învăţ ca să am o bază solidă de cunoştinţe, foarte importante pentru carieră. Mereu a trebuit să mă comport perfect cu cei din jur, chiar şi cu persoanele cărora îmi venea să le întorc spatele şi nu din vina mea, mereu a trebuit să fac ceva fiindcă aşa se cădea, aşa trebuia, de asta era nevoie.

Sigur, exisă obligaţii, există impuneri, dar există şi momente unice din viaţă pe lângă care am trecut pentru că în acel moment a trebuit să fac altceva.

Nu este o lamentaţie, ci doar o constatare pe care am auzit-o rostită de multe persoane, multe dintre ale aflate la vârsta bunicilor. „Oare eu când am trăit?”

Şi fiindcă nu vreau să fac acelaşi lucru atunci când mă voi strădui să-mi asortez bastonul cu rujul ori oja, am să profit de ceea ce-mi spunea amica mea psiholog că fiecare dintre noi ne naştem cu gena fericirii, e în ADN-ul nostru, trebuie doar să ştim pe ce buton să apăsăm ca să îţi poată derula secvenţa.

 

Introspecţia asta am făcut-o într-o seară plină de iarnă, cu un parfum special oferit cu generozitate de un Iaşi cu multe vârste, care ştie să trăiască frumos. Pe lângă banca pe care mă străduiam să-mi recunosc gena fericirii trecuseră mulţi oameni grăbiţi, încruntaţi, pe care aş fi vrut să îi întreb, ca şi pe mine, oare ei când au de gînd să trăiască, aşa cum făceau puştii de alături care se jucau de zor cu o minge de fotbal doar cu gândul la bucuria jocului şi nu la răsplata învingătorului.

Maura ANGHEL