EVE 30 - Habar nu aveam atunci ce școală de jurnalism fac la Evenimentul!

 

Când eram în liceu îmi doream să fiu ziarist. Erau anii '90 când oamenii fremătau la coadă la ziare. Doi realizatori de radio mai în vârstă m-au sfătuit să dau la Facultatea de Psihologie sau Filosofie, ca să am o cultură generală pentru că jurnalismul abia începea să se contureze. Așa că am intrat la Psihologie, în Iași. Nerăbdatoare să văd cum e să fii ziarist, după 3 săptămâni de școală, aveam 18 ani și jumătate, am bătut la ușă la cotidianului regional Evenimentul de Iași. Coordonatorul Secției Social avea deja suficienți colaboratori, dar entuziasmul meu l-a convins să accepte să scriu despre lansări de carte. A fost de ajuns. De mică îmi plăceau oamenii și poveștile lor, așa că petreceam acum timp cu librarii, ascultându-i. Am aflat că se furau cărți scumpe din librărie, că hoții știau exact ce e valoros pe piață și, treptat, am scris tot mai mult.

Eram foarte încântată, dar în același timp cu dor de casă, veneam dintr-un orașel mic, unde aveam toți prietenii. Abia așteptam să plec în week-end acasă. Dar ce să vezi, la ziar se lucra în fiecare zi, iar coordonatorul mi-a cerut apăsat să nu mai plec. La 18 ani te revolți ușor așa că am zis că plec și plec de tot. Sâmbătă dimineață am coborât din bloc hotărâtă să merg spre gară. Pe trotuar, un nene vindea ziare pe o navetă întoarsă. Evenimentul era pliat, ca toate celelalte, dar apropiindu-mă am văzut articolul pe care îl scrisesem cu o zi înainte. Avea trimitere pe pagina 1. Era rar. M-am dus la redacție să văd ce evenimente sunt de acoperit în acea zi și am rămas 4 ani. Și aș fi rămas până azi dacă nu plecam din oraș.

Brezu și Costel erau oamenii de reportaj, le citeam articolele ca pe romane, Liviu Chirica era fotoreporterul care m-a învățat cum se developează, da, fotografiile erau alb negru, pe hârtie... Băieții de la Sport: Dragoș, Daniel, Georgică erau colegii de birou de la care aflam noutăți și mai târziu am știut să relatez și eu evenimente sportive, la Brașov. Îmi amintesc fiecare coleg în parte și accentul cu care vorbea sau zâmbetul și vocea când glumea. La propriu, eu am crescut cu ei.

Treptat am trecut „pe sănătate” și-mi petreceam mai toată ziua pe la spitale, stând de vorbă cu medicii, cu pacienții, eram fascinată de poveștile din spatele știrii. Apoi am trecut „pe administrație locală” și iar petreceam toată ziua prin secretariate si birouri și stiam poveștile de viață ale celor care lucrau acolo și ale aleșilor. Era un altfel de jurnalism, vorbeam cu oamenii, umblam toată ziua, urcam în tren să ajung la Târgu Frumos, la Primăriei, mă opream prin oraș cu oamenii de vorbă și abia apoi ajungeam la redacție și scriam. Habar nu aveam atunci ce școală de jurnalism fac la Evenimentul. Abia când am plecat am înțeles. M-am mutat la Brașov și, mergând la un ziar local, am fost angajată pe loc, aveam experiența în spate care a contat mai mult decât orice probă practică. Apoi am ajuns la București, la alt ziar și acolo am avut interviu cu Ion Cristoiu și am fost trimisă pe teren pentru proba practică. Eu și o colegă acopeream același eveniment și fiecare scria știrea ei. Am aflat cu surprindere că a mea a fost corectă pentru că a avut structura piramidală și răspundea în ordine la cele 5 întrebări. Eu credeam că toți jurnaliștii știau și făceau la fel. Mai târziu am făcut pasul spre televiziune și iar l-am reîntâlnit pe Ion Cristoiu care căuta oameni de teren și care să își pună întrebări. Am mers într-o sâmbătă pe la redacția primei televiziuni de știri, Realitatea TV, și m-a întrebat dacă pot începe de a doua zi. Toate le datorez școlii de la Evenimentul de Iași. Probabil și acum aș simți aceeași singuranță în a profesa pe care mi-au dat-o cei patru ani. Doar că între timp am ales o altă profesie în care continui să fiu fascinată de oameni și de poveștile lor – sunt psihoterapeut. Iar uneori mă surprind punând întrebări cu aceiași delicatețe și curiozitate pe care o aveam la 18-19 ani, când încercam să vadă interlocutorul că sunt om, nu doar un ziarist însetat de senzațional și în final aveam povestea din spatele știrii.

Anda PĂCURAR