Iașul umbrelor – vieți uitate sub cerul liber

 * pe străzile Iașului, în colțuri ascunse pe care trecătorii le evită cu privirea, se trăiesc vieți pe care nimeni nu și le dorește * sub poduri, prin ganguri înguste sau la adăpostul unui perete mucegăit al vreunei clădiri abandonate, oamenii fără adăpost își duc existența între frig, foame și uitare * sunt nevăzuți sau, mai rău, priviți cu milă, neîncredere ori dispreț * și ei au fost cândva parte dintr-o familie, au avut o casă, un vis, un rost, dar acum, pentru ei, timpul se scurge fără amintiri

Iașul nu este doar oraș al culturii, al studenților, al marilor visuri, ci și al celor care nu mai visează. Sub poduri, pe lângă gări, în gangurile întunecate ale blocurilor, pe băncile înghețate din parc, există un alt Iași. Un oraș nevăzut, tăcut, al celor care au pierdut lupta cu viața și pe care nimeni nu-i mai întreabă cum îi cheamă.

Iernile care ucid în tăcere

Când termometrele coboară sub zero, bătălia pentru supraviețuire devine mai cruntă. O conductă de termoficare devine un pat, un capac de canal e o fereastră spre puțină căldură, iar un cartonuț găsit la gunoi ține loc de pernă. „Să prinzi un loc bun lângă o țeavă caldă e ca și cum ai câștiga la loterie”, spune Costel, un bărbat de 53 de ani, cu ochii obosiți și mâinile tremurânde. De șapte ani, strada i-a devenit casă. Și-a pierdut locul de muncă după ce fabrica la care lucra s-a închis. A încercat să-și caute altceva, dar fără acte, fără adresă și fără bani, nimeni nu l-a primit. Apoi a pierdut tot.

Nopțile de iarnă sunt cele mai grele. „Când vine gerul, ori dormim câte doi, ca să ne ținem de cald, ori ne ghemuim pe cartoane. Mulți dintre noi nu mai prind primăvara”, spune el, arătând spre un loc de lângă un zid plin de graffiti, unde, anul trecut, unul dintre camarazii lui de stradă a fost găsit înghețat. Nimeni nu i-a știut numele.

Bătălia pentru un colț de adăpost

Pe timpul zilei, se retrag pe lângă piețe, biserici sau în parcuri. Cerșesc. Caută prin gunoaie. Împart pachetele de mâncare primite de la cantina socială sau de la oamenii cu suflet. Seara, lupta începe din nou. Locurile „bune” – sub poduri, în clădiri părăsite sau pe lângă blocuri unde se mai simte puțină căldură – sunt deja împărțite. „Aici nu e ca în viața normală. Aici trebuie să lupți pentru fiecare noapte, pentru fiecare colț de trotuar unde poți pune capul. Dacă ești slab, n-ai nicio șansă”, spune Ionuț, un tânăr de 28 de ani, ajuns pe străzi după ce a fugit dintr-un centru de plasament. Se întâmpla pe când nu împlinise 18 ani, într-un oraș din celălalt colț al țării. „Oricum mă dădeau afară când aveam să fac 18 ani”, a încercat el un zâmbet trist, care i-a trădat gura știrbă.

Oameni fără nume, fără trecut, fără viitor

Timpul pentru ei nu mai curge la fel. Nu au zile de naștere, nu au duminici, nu așteaptă Crăciunul și nici Paștele. „Eu nu știu în ce lună suntem. Ce mai contează? Tot aia e”, oftează o femeie de vreo 40 de ani, îmbrăcată cu trei pulovere și o fustă peste blugi. Cerșește prin Cimitirul „Petru și Pavel”. O cheamă Mariana . Sau așa își amintește că i se spunea cândva. A avut un copil, dar l-a pierdut în urma unei decizii a Protecției Copilului. De atunci, viața ei nu mai are repere: „Poate e mai bine așa. Să uiți. Să n-ai amintiri. Pentru că dacă ai, doare mai tare”.

Există speranță?

În fiecare zi, voluntarii multor asociații vin să le aducă o masă caldă, haine, sfaturi. Dar nu e suficient. Mulți dintre oamenii fără adăpost au pierdut nu doar un acoperiș, ci și încrederea în sine, dorința de a se ridica. „Le oferim hrană, haine, dar cel mai greu e să-i convingem că merită să mai lupte”, spune Andrei, un voluntar care de patru ani merge prin oraș și le duce pături și ceai cald.

Unii au noroc și ajung în centre sociale, alții își găsesc un loc de muncă. Dar cei mai mulți rămân captivi în acest cerc al supraviețuirii zilnice, al marginalizării și al singurătății.

Iașul lor nu e același cu al nostru. Noi îi vedem, dar nu îi privim cu adevărat. Ei sunt cei care trăiesc la marginea orașului, la marginea lumii, la marginea vieții.

Maura ANGHEL