Magia torsului. Povestea împletiturilor de suflet și tradiții

 Uitat de timp, dar păstrat cu grijă în muzee și în satele Moldovei, meșteșugul torsului lânii încă mai animă comunitățile, la fel și țesutul la război * obiceiuri trecute în uitare de către tehnologie, încă păstrează legătura cu trecutul, ajută la exprimarea emoțiilor și la împărtășirea bucuriilor cu cei din jur * în muzeele sătești, fiecare război, fiecare fus și caier de lână poartă o parte din sufletul celor care le-au creat și o parte din magia vieții

 

Top of Form

 

 

În răcoarea dimineții, soarele își aruncă primele raze peste sat, dezvăluind imaginea pitorească a caselor tradiționale și a curților îngrijite. În inima acestui peisaj, Maria, o învățătoare din comuna ieșeană Țigănași, se așază lângă vechiul ei război de țesut, gata să continue o tradiție străveche care o leagă de rădăcinile și istoria comunității sale. Privirea albastră îi pică mai întâi pe fusul spre care mâna i se întinde ușor. În timp ce învârte firul de lână, amintirile i se așază alături.

De generații întregi, femeile din acest sat și din multe altele asemenea lui au tors lâna. Obiceiul nu este doar o metodă de a produce fire, ci și o formă de meditație, o modalitate de a împleti amintirile, poveștile și speranțele cu fiecare caier tors. Din păcate, meșteșugul nu prea s-a mai păstrat, fiind aproape ucis de industria care a acaparat toate domeniile vieții.

„Lâna brută, adusă direct de la oi, este mai întâi sortată, curățată și cardată. Fiecare etapă are propria sa tehnică și mister”, spune Maria. Cu mâinile încălzite de amintirea bunicilor și străbunicilor sale, ea începe să toarcă. Fusul se învârte într-un ritm constant, hipnotic, transformând lâna în fir subțire și puternic. Pe măsură ce fusul se învârte, femeia își amintește de poveștile pe care le-au spus femeile dinaintea ei.

La sate, torsul lânii a fost mai mult decât un simplu obicei. A fost un moment de comuniune cu celelalte femei, un timp în care au schimbat povești, sfaturi, gânduri. În vremuri de restriște, când resursele erau limitate, abilitatea de a torce lâna și de a țese pătura de iarnă sau hainele de sărbători a fost esențială pentru supraviețuire.

Azi, în era tehnologiei, obiceiul ar putea fi văzut ca depășit sau inutil. Totuși, pentru Maria și pentru multe femei ca ea, această tradiție rămâne o legătură vitală cu trecutul. O formă de artă, de meditație și de respect față de maeștrii dinainte.

„Îmi place să le arăt și copiilor cum se toarce. Lor nu le va trebui această deprindere, însă este bine să o cunoască, face parte din tradițiile neamului în care cresc. Torsul lânii nu este doar un obicei, este o punte între trecut și prezent, o dovadă că, în ciuda schimbărilor rapide ale lumii, anumite lucruri rămân neschimbate, purtând esența a ceea ce înseamnă să fii om”, a spus fosta învățătoare, apoi s-a întors către războiul de țesut.

Povești din altă lume

Meșteșugul se regăsește și în alte sate ale Iașului. Fiecare mișcare este o amintire, o poveste, o lecție de viață. Fiecare fir tors este un legământ între generații, după cum spune Viorica Sabasanu, custodele Muzeului Sătesc din comuna Focuri. După 40 de ani în care a slujit catedra tot ca învățătoare, ea a ales să se ocupe de muzeul comunei, o mică bijuterie în care se păstrează mare parte din identitatea oamenilor locului. În cele trei încăperi, tinda, camera de curat și bucătăria, sunt sute de obiecte vechi de 200 de ani. Cămeși, ii, păretare, covoare, unelte casnice sau agricole, fotografii din tinerețe, amintiri de pe frontul care a tăiat satul, toate au fost adunate cu grijă. „Mai bine de jumătate din obiecte au aparținut familiei mele. Le-am donat cu drag, vrem să rămână o amintire frumoasă a unor timpuri trecute si poate nu uitate. Uite, covorașul ăsta l-am țesut eu cu mama când aveam doar 7 ani. Ia de pe perete are 150 de ani, dar vedeți ce bine arată? Ștergarele sunt la fel de vechi”, am mai aflat de la Viorica Sabasanu. Privind la exponatele din muzeu, simți cum întreaga comună păstrează flacăra tinereții, ce dă viață muzeului. „Vă uitați la fus”, zâmbește Viorica Sabasanu, apoi continuă povestea: „A fost folosit până nu demult, chiar și acum 40 de ani furca mai era coborâtă din cui. La sate, modernitatea ajunge mai greu și este nevoie de obiecte care încălzesc și îmbracă, dar și care împodobesc casele: covoare viu colorate, pături groase și haine tradiționale. Aceste creații sunt simboluri ale răbdării, dăruirii și măiestriei”.

Aflate în mijlocul agitației lumii moderne, muzeele sătești sunt locuri unde timpul pare să fi oprit ceasul, păstrând cu grijă tradiții care ne leagă de rădăcinile noastre. Torsul, ca și țesutul pânzelor la război, este ca un ritual de trecere. Când știi să torci, înveți să ții firul vieții în mâinile tale.

Torsul lânii nu este doar un proces tehnic, ci un act profund spiritual. Firele din caier, trase cu atenție și măiestrie, devin metafore pentru poveștile, speranțele și visurile comunității. Este o artă pierdută în multe părți ale lumii, dar pentru femeile din satele Moldovei rămâne o legătură cu trecutul, un simbol al prieteniei. În timp ce fusul se rotește, gândurile se adună. Femeile din sat își împart poveștile, râd și plâng împreună, formând un cerc al înțelegerii și al compasiunii. Pe măsură ce soarele apune și umbrele se întind pe zidurile caselor, fusul și războiul de țesut își încetinesc dansul.

Maura ANGHEL