Povestea Micii Uniri

În acest an sărbătorim 165 de ani de la Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească, numită şi Mica Unire, moment care a avut loc pe 24 ianuarie 1859.

Deterioarea relaţiilor dintre Rusia şi Imperiul Otoman, la mijlocul secolului al XIX-lea, a dus la ocuparea Principatelor Române de către armatele ţariste, în iulie 1853. Imperiul Otoman a ripostat şi a declarat război Rusiei, în octombrie 1853. Un an mai târziu, Franţa şi Marea Britanie, respectându-şi angajamentele faţă de Imperiul Otoman, au declarat, în martie 1854, război Rusiei. Austria a interpretat acţiunea Rusiei ca pe o ameninţare directă la adresa intereselor sale din sud-estul Europei, în special a celor comerciale la Dunărea de Jos, şi, în iunie 1854, a semnat cu Imperiul Otoman convenţia de la Boiacikoy, în urma căreia se angaja să forţeze retragerea Rusiei din Principate, primind în schimb dreptul de a le administra.

Sub tutela comună a Imperiului Otoman

Ca urmare a înfrângerii Rusiei în războiul Crimeii şi încheierea Tratatului de pace de la Paris din 1856, cele două Principate au fost trecute sub tutela comună a Imperiului Otoman şi protecţia colectivă a Congresului Marilor Puteri - Anglia, Franţa, Sardinia, Austria, Prusia şi Rusia. Părţile semnatare, inclusiv Imperiul Otoman, recunoşteau independenţa administrativă a Principatelor, dreptul fiecăruia de avea o armată naţională, de a emite legi şi de a face comerţ liber cu alte ţări.

Negocierile din cadrul Tratatului de la Paris au dus la revizuirea legilor fundamentale (Regulamentele Organice) ale fiecărui Principat în parte şi la organizarea de alegeri pentru Adunările ad-hoc (Divanele ad-hoc), adunări ale tuturor claselor sociale, care urmau să dezbată viitorul celor două ţări.

Hotărâtoare pentru cursul relaţiilor româno-ruse era prevederea din Tratatul de la Paris ce viza cedarea de către Rusia a trei judeţe din sudul Basarabiei către Moldova. Cu toate că zona reprezenta doar aproximativ 5.000 km pătraţi şi avea o modestă importanţă economică, Rusia îşi pierdea accesul la Dunăre.

Deciziile luate la Paris i-au încurajat mult în Principate pe cei care doreau unirea celor două ţări române. Aceştia s-au organizat la Iaşi şi la Bucureşti, pentru a pregăti alegerile pentru Divanele ad-hoc, fiind însufleţiţi şi de întoarcerea din exil a paşoptiştilor.

Convenţia de la Paris

Cele două Adunări ad-hoc au dat rezoluţii prin care cereau unirea, autonomia şi o garantare colectivă a noii ordini de către Marile Puteri. În perioada martie-aprilie 1858, comisia de anchetă a prezentat la Paris raportul său către Marile Puteri asupra dorinţelor românilor, exprimate în Adunările ad-hoc. Marile puteri au semnat, în august 1858, Convenţia de la Paris, cu scopul de a oferi Principatelor o formă de organizare definitivă. Deşi Marile Puteri nu au dat Principatelor dreptul de a se uni şi le-au lăsat sub suzeranitate otomană, ele au fost de acord ca Principatele Moldovei şi Ţării Româneşti să se autoadministreze nestingherit, fără amestecul Imperiului Otoman. Astfel, Convenţia, care prelua atributele unei Constituţii, prevedea o adunare legislativă pentru fiecare Principat, ce era aleasă pentru 7 ani, cu o Comisie Centrală care se întrunea periodic la graniţa dintre Moldova şi Ţara Românescă, ce se afla la Focşani, pentru a dezbate legi de interes comun, precum cea a taxelor şi impozitelor. De asemenea, urmau să fie aleşi pe viaţă, prin adunare, câte un domnitor la Bucureşti şi Iaşi, un consiliu de miniştri, armate naţionale separate, dar care aveau un singur comandant suprem, numit alternativ de cei doi domni, o Curte de Casaţie comună, cu sediul la Focşani.

Convenţia abolea, de asemenea, rangurile şi privilegiile boiereşti, proclamând egalitatea în faţa legii şi principiul ca fiecare cetăţean să poată ocupa orice funcţie publică pe baza meritelor sale.

Marile puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în grija unei comisii provizorii formate din trei caimacami sau, cum li se mai spunea, locţiitor al Domnului, până la alegerea domnitorilor. Principala atribuţie a comisiilor provizorii era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări legislative, care, la rândul lor, urmau să aleagă domnii.

Alexandru Ioan Cuza, ales domnitor al Moldovei şi al Valahiei

În 1859, profitând de ambiguitatea textelor înţelegerilor finale, care prevedeau existenţa a două domnii, dar nu împiedica una şi aceeaşi persoană să fie aleasă pe ambele tronuri, Alexandru Ioan Cuza a fost ales un domnitor al Moldovei şi al Valahiei.

În Adunarea Electivă a Moldovei, în ziua de 17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza, care era în acel moment comandantul miliţiilor din Moldova şi unul dintre paşoptiştii susţinători ai Unirii Principatelor, a fost ales în unanimitate domnitor al acesteia. Puţin mai târziu, pe 24 ianuarie/5 februarie, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, la propunerea deputatului Vasile Boerescu, l-a acceptat în unanimitate ca domnitor al Ţării Româneşti pe domnitorul Moldovei, Al. Ioan Cuza. 

Într-o proclamaţie publicată după alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Golescu, noul ministru de interne, aprecia că Adunarea electivă a Ţării Româneşti, ''dându-şi de şef al statului pe alesul Moldovei, a făcut mai mult decât a ne da un domn: ea a consfinţit un princip care este înrădăcinat în inimile tuturor românilor'''. Cu o zi înainte, fostul caimacam Anastase Panu declarase în faţa adunării de la Iaşi: ''Unirea Principatelor este făcută! România măreaţă şi plină de putere se avântă către viitor!''.

Astfel, Unirea s-a realizat de facto, prin forţe proprii şi prin respectarea întocmai a Convenţiei de la Paris. Statul astfel rezultat urma să se numească Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei şi era format din provinciile istorice Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova şi sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad şi Ismail).

„Statul nostru s-a aşezat pe o temelie mai întinsă. O eră nouă ni s-a deschis...”

Cu toate acestea, pe plan internaţional, actul de la 24 ianuarie 1859 a fost acceptat greu de marile puteri şi chiar a generat reacţii contradictorii: acceptat de Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia, a fost privit cu rezervă de guvernul englez şi combătut de Imperiul Otoman şi cel Austriac.

La 20 noiembrie/2 decembrie 1861, Înalta Poartă emite firmanul de Organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei, prin care a admis uniunea politică a Principatelor.

În ziua de 3/15 decembrie 1861, în deschiderea sesiunii Camerelor legislative, domnitorul Alexandru Ioan Cuza anunţa în mesajul său că „Înalta Poartă, precum şi toate puterile garante, au aderat la Unirea Principatelor. După trei ani de silinţe neîntrerupte - a adăugat el - ...Unirea este în fine dobândită pentru noi”.

Marele act care a stat la fundamentarea Principatelor Române, Proclamaţia către Naţiune, a fost semnat pe 11/22 decembrie 1861, în casa de la Iaşi, de domnitorul Alexandru Ioan Cuza: „Unirea este îndeplinită! Naţionalitatea română este întemeiată! Alesul Vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiţi Patria, veţi şti dar a o întări. Să trăiască România!”.

În urma desăvârşirii unirii politico-administrative, cele două guverne şi-au prezentat demisia şi, la 22 ianuarie/3 februarie 1862, s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei sub conducerea lui Barbu Catargiu. Două zile mai târziu, se întrunea la Bucureşti Adunarea României, în care au luat loc alături, unii lângă alţii, deputaţii moldoveni şi cei munteni. Cu acest prilej, Cuza a rostit un vibrant discurs, în care i-a anunţat pe deputaţi înfăptuirea măreţului act. „Astăzi - spunea el - statul nostru s-a aşezat pe o temelie mai întinsă. O eră nouă ni s-a deschis...”.

Laura RADU