Premianţii din şcoala de chirpici

 „Profesorii vor salarii mai mari”, s-a auzit din nou din goarna sindicală, mesaj nelipsit de la fiecare început de an şcolar. „Cine nu vrea?”, ar fi răspunsul, „însă nu sunt bani”, după cum explică toţi cei responsabili de portofelul naţional. Unii ar fi îndreptăţiţi să ceară răsplată financiară fiindcă au muncit şi se vede, dar alţii ar cam trebui să tacă fiindcă, dacă ne uităm atent la rezultatele lor, poate ar trebui să aducă bani de acasă pe motiv de pagube produse în educaţie. Înainte de vremurile postdecembriste, pe când mai erau fabrici mari, exista un compartiment numit CTC – Control Tehnic de Calitate, ai cărui angajaţi verificau rezultatele muncii. Dacă dădeai greş, făceai rebuturi, plăteai! Măsura este valabilă în orice domeniu de activitate – o dai în bară, suporţi consecinţele. Aşa este şi în educaţie!

Ofurile mele pleacă de la rezultatele elevilor, de la condiţiile proaste în care învaţă mulţi din cei de la sate, de la atitudinea unor cadre didactice atente doar la propriul buzunar. În timp ce sindicaliştii cer lefuri mai mari, în zeci de şcoli din satele României copiii au condiţii proaste decât animalele. Învaţă în săli de clasă insalubre, cu pereţi decojiţi, care au văzut var doar când au fost ridicaţi, cu podele din care dacă apeşi mai tare cu piciorul sar aşchii, cu ferestre murdare ori acoperite cu nailoane. Mulţi copii vin la şcoală cu papuci de împrumut, cu haine căpătate prin campanii umanitare şi cu ghiozdane oferite de oameni cărora le pasă. Unii dintre ei primesc în Recreaţia Mare singura lor masă din ziua respectivă şi spun Bogdaproste! pentru fiecare dumicat pe care îl înghit. Chiar dacă pare greu de crezut, mulţi fac performanţă, au note mari, câştigă concursuri şi merg mai departe la şcoli cu gândul că doar educaţia îi scapă de sărăcie. Singuri nu ar putea, ci doar cu ajutorul unor dascăli cu inimă mare, cărora chiar le pasă de sufletele pe care le au pe mână. Alţii se pierd în mizeria în care viaţa îi obligă să crească – fie nu au părinţi, fie celor mari nu le pasă de ei pe motiv că şi ei au crescut la fel. În astfel de cazuri ar trebui să intervină educatorul, omul plătit de stat să deschidă ochii şi inimile copiilor şi să-i atragă către învăţătură, dar nu mereu se întâmplă aşa. În ecuaţie ar trebui să mai intre şi primăriile care au în grijă şcolile, dar se ascund sub eterna lipsă de bani. E mai simplu să ridici din umeri decât să faci treabă.
În şcolile din satele româneşti se poate face performanţă şi cu bani puţini, singura condiţie fiind atenţia şi dorinţa de a-i creşte frumos pe cei mici. Nu este uşor, dar se poate dacă şi dregătorii ar vrea şi dacă ar fi acceptaţi în sistem doar oameni care au făcut un legământ de a sluji mereu cartea. Altfel ne vom face cruce ori de câte ori vom privi la clădirile roase şi folosite pe post de şcoli şi ne vom întreba de ce ar merita dascălii mai mulţi bani decât alţii. Să le dea, nu spunem nu, dar să merite, iar acest lucru poate fi dovedit doar de notele din catalog şi de cunoştinţele adunate de către elevi. Fără meditații!

Maura ANGHEL