Rostul tăcerii din Săptămâna Mare

Săptămâna Mare nu vine doar cu tradiții. Vine cu o ușă întredeschisă către suflet. O invitație la tăcere, la a privi înăuntru, nu în jur. E o vreme în care nu mai putem pretinde că nu știm ce ne doare sau ce ne lipsește. Totul se simte mai acut: greșelile, așteptările, distanțele dintre oameni, dar și nevoia aceea profundă de a începe din nou. Curat. Cu inima moale și lumina aprinsă.

În această săptămână, mi-aș dori să las în urmă tot ce am strâns fără să-mi dau seama. Vorbe nespuse, răni neînchise, regrete împachetate frumos și așezate pe raftul inimii, de parcă aveam nevoie de ele. Mi-aș dori să le scot, să le privesc, să le mulțumesc pentru ce m-au învățat și să le dau drumul. Nu pentru că am uitat, ci pentru că vreau să pot merge mai departe fără ele.

Mi-aș dori să las în urmă nevoia de a demonstra. Că sunt destul. Că merit. Că pot. Poate că nu mai e nevoie de dovezi, ci doar de o acceptare senină: sunt așa cum sunt, cu binele și cu luptele mele. E suficient. Să pot trăi fără armura aceea de „trebuie”, care apasă greu pe umeri și nu lasă sufletul să respire.

Aș vrea să las în urmă vechile supărări care mi-au rostit numele prea des în gând. Le-am purtat ca pe niște amulete amare, dar nu mi-au adus decât tăceri între mine și ceilalți. Săptămâna Mare îmi amintește că iertarea nu e o slăbiciune, ci un act de curaj. Că nu iert pentru ceilalți, ci pentru mine, ca să pot merge ușoară spre ziua Învierii.

Mi-aș dori să las în urmă așteptările care nu-mi mai aparțin. Cele impuse, cele moștenite, cele pe care le-am îmbrăcat ca pe niște haine care nu mă mai încap. Poate că e timpul să fiu sinceră cu mine și să aleg alt drum, chiar dacă e mai puțin bătătorit. Să aleg un ritm care să nu mă epuizeze, ci să mă hrănească.

În Săptămâna Mare, mi-aș dori să las în urmă și oboseala de a părea. De a părea puternică, pricepută, calmă, mereu la înălțime. Adevărul e că sunt om. Și uneori obosit,  uneori rătăcit, uneori fără răspunsuri, dar cu inima deschisă. Și asta ar trebui să fie destul.

Și mai presus de toate, mi-aș dori să las în urmă frica de a iubi cu adevărat. Cu tot ce înseamnă asta: cu prezență, cu asumare, cu bucuria și fragilitatea pe care ți le dă apropierea sinceră. Știu că ne e mai ușor să ne protejăm decât să ne arătăm, dar mi-aș dori să îndrăznesc să fiu acolo, întreagă.

Poate că nu voi reuși să las în urmă totul. Dar dacă voi putea renunța măcar la o povară, dacă voi face loc pentru un strop de lumină în plus, dacă voi simți că mă apropii de mine însămi, atunci știu că Săptămâna Mare a lucrat în mine. Și asta, dincolo de orice altceva, e deja un miracol.

Maura ANGHEL