Prizonierii adicțiilor. Când dorința devine lanț

Adicția este un labirint cu pereți din oglinzi: oricum ai încerca să ieși, te regăsești mereu în fața aceleiași imagini – o reflexie distorsionată a ceea ce ai fost cândva. Fie că e vorba despre substanțe, tehnologie, jocuri de noroc, mâncare sau chiar iubire, adicțiile au aceeași esență: o nevoie care devine imperativă, o căutare care își pierde scopul și devine obsesie.

O lume în lanțuri invizibile
Într-o cafenea din centrul orașului, un bărbat își verifică telefonul la fiecare zece secunde. Nu e conștient că face asta. Mâna i se mișcă reflex, ca un mecanism care s-a uns singur de-a lungul anilor. La masa de lângă el, o tânără se joacă absent cu pachetul de țigări. A încercat să se lase, dar viața părea prea monotonă fără micile pauze de fumat. Nu e despre nicotină, spune ea, e despre ritual.

La spitalul de psihiatrie, un bărbat care a pierdut totul în fața păcănelelor își fixează privirea într-un punct gol. „Am crezut că o să câștig”, murmură, mai mult pentru el decât pentru medicul care notează ceva în dosar. Într-un alt colț al orașului, o femeie își ascunde fața în palme. A terminat încă o ciocolată întreagă și urmează valul de vinovăție. Spune că nu se mai suportă, dar știe că va face același lucru mâine.

Câteva străzi mai încolo, într-o cameră întunecată, un adolescent își întinde mâna spre consola de jocuri. Simte un nod în stomac la gândul că trebuie să meargă la școală. În lumea reală, se simte mic, nesigur, lipsit de putere. În joc, e erou. Cum ai putea renunța la asta?

De ce ne agățăm de ceea ce ne distruge?
Adicțiile nu sunt doar despre dependența chimică. Nu e doar alcoolul, heroina, cofeina. Este creierul care învață să asocieze un stimul cu plăcerea, iar apoi cere mai mult. Este nevoia de alinare, de sens, de un refugiu dintr-o realitate care uneori doare prea tare.

Ne spunem că avem control. „Mă pot opri oricând vreau”, este fraza preferată a celor care se mint singuri. Dar adevărul este că adicțiile ne modelează, ne rescriu creierul, ne învață să dorim lucruri care ne fac rău. Odată ce plăcerea devine o necesitate, libertatea dispare.

Unde se termină calea întoarsă?
Ieșirea din adicție nu e ușoară, dar există. Nu e o ușă pe care o deschizi și, dintr-o dată, totul devine bine. E un drum lung, plin de pași mici, de momente de cădere și ridicare. Uneori, ai nevoie de ajutor. Alteori, trebuie să înveți să trăiești cu dorința și să nu o urmezi.

Într-un centru de reabilitare, un bărbat notează pe o foaie de hârtie: „Astăzi, nu am băut.” Nu pare mare lucru, dar pentru el e o victorie. O femeie închide telefonul și iese la o plimbare. Un tânăr își înfruntă anxietatea și merge la școală fără să se ascundă în lumea virtuală. Sunt gesturi mici, dar fiecare dintre ele este un pas spre libertate.

Adicția nu înseamnă slăbiciune. Înseamnă doar că, într-un moment al vieții, ai găsit alinare într-un loc greșit. Dar întotdeauna există o altă cale. Iar primul pas este să crezi că e posibil. 

Tania DAMIAN