Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor din cadrul SRI, vizat de o decizie CCR/ Își mai poate continua sau nu activitatea?

 A fost agitație maximă în sistemul de justiție și în cadrul serviciilor de informații după ce Curtea Constituțională a dat publicității, săptămâna trecută, motivarea deciziei din februarie 2022, prin care a fost declarată neconstituțională legea pentru abrobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr 6/ 2016. 

Acest OUG, care le dădea ofițerilor de informații dreptul de a efectua acte de cercetare penală, fusese deja declarată neconstituțională încă de acum șase ani, însă problema nou apărută este că și legea care ar fi trebuit să îndrepte ordonanța a fost, la rândul ei, declarată neconstituțională.

Mai mult, din motivarea CCR s-ar putea înțelege că însuși Centrul Național de Interceptarea a Comunicațiilor din cadrul SRI funcționează cu încălcarea Constituției, deoarece a fost înființat prin hotărâre CSAT, și nu prin lege adoptată de Parlament. CCR subliniază în decizia din februarie 2022 că problema n-a fost reglementată, deși a fost semnalată încă de acum șase ani, la precedenta decizie a Curții.

Ministrul Justiției susține, într-un răspuns pentru G4Media.ro, că decizia CCR  din februarie vizează doar anumite paragrafe din lege, în timp ce altele, care ar permite continuarea activității CNIC, au fost declarate constituționale.

Dacă Centrul Național de Interceptare a Comunicațiilor n-ar mai avea bază legală, ar însemna că din momentul publicării deciziei în Monitorul Oficial, SRI n-ar mai avea bază legală pentru a efectua orice tip de interceptări, inclusiv în dosare sensibile de siguranță  națională, terorism etc. 

 Nu e clar în acest moment dacă CNIC își poate continuare fără riscul ca toate interceptările efectuate de acum încolo  să fie invalidate în instanță. În plus, nici interceptările din dosarele aflate acum pe rolul instanțelor nu e clar dacă vor fi înlăturate sau nu din dosare. În tot cazul, Parlamentul are la dipsoziție 45 de zile potrivit legii pentru a adopta o nouă lege care să reglementeze deficiențele semnalate de CCR.

Potrivit unor surse, cel care a impus argumentele împotriva funcționării CNIC este judecătorul Daniel Morar, cel care a influențat decisiv și decizia anterioară, prin care ofițerii SRI erau scoși din actele de urmărire penală.

Informația pe larg

Curtea Constituțională a anunțat, pe data de 16 februarie, că a admis cu majoritate de voturi obiecția de neconstituționalitate (după conexarea celor trei sesizări cu același obiect formulate de Avocatul Poporului și, respectiv, de 51 de deputați aparținând Grupurilor parlamentare ale Alianței pentru Unirea Românilor, Partidului Social Democrat, Partidului Național Liberal, precum și de deputați neafiliați și un deputat al Grupului Minorităților Naționale).

CCR a constatat că Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, precum și dispozițiile art.I pct.1 fraza a doua, art.II pct.1, art.IV pct.1 fraza a treia și art.IV pct.2 fraza a doua din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.6/2016 sunt neconstituționale. 

OUG nr 6/ 2016, care conferă ofițerilor de informații dreptul de a efectua acte de urmărire penală, a fost declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale nr.51 din 16 februarie 2016,  pentru că permitea serviciilor de informații, care nu sunt organe judiciare, să efectueze acte de urmărire penală.

Frazele cheie din motivarea deciziei CCR

”196. Curtea observă că C.N.I.C. a fost înființat prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării nr.0068 din 17 iulie 2002 privind dezvoltarea Sistemului Național de Interceptare a Comunicațiilor destinat punerii în aplicare a actelor de autorizare emise în temeiul art.13 din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, C.N.I.C. este o unitate din structura S.R.I., desemnat cu rolul de a obține, prelucra și stoca informații în domeniul securității naționale. Curtea observă că referiri la C.N.I.C. au fost făcute în rapoartele de activitate ale S.R.I. din anii 2007 – 2014.

197. Primele mențiuni la nivel normativ referitoare la C.N.I.C. sunt cele din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.6/2016, și anume în art.II pct.1 referitor la introducerea art.301 în cuprinsul Legii nr.304/2004, respectiv în art.IV pct.1 referitor la introducerea alin.(2), în cuprinsul art.8 din Legea nr.14/1992. Ca urmare a modificărilor aduse de ordonanța de urgență, C.N.I.C. din cadrul S.R.I. i s-a atribuit o dublă funcționalitate.

198. Curtea reține că, pe de o parte, C.N.I.C. este desemnat cu rolul de a obține, prelucra și stoca informații în domeniul securității naționale, iar, pe de altă parte, prin intermediul acestuia se pun în executare mandatele de supraveghere tehnică.

199. Așa fiind, Curtea observă că C.N.I.C. a fost creat, prin hotărâre a Consiliului Suprem de Apărare a Țării, ca unitate din structura S.R.I., desemnat cu rolul de a obține, prelucra și stoca informații în domeniul securității naționale. Prin urmare, Curtea constată că, din perspectiva necesității realizării securității naționale, este justificată modalitatea de înființare și de funcționare a C.N.I.C., fapt ce decurge din interpretarea coroborată a dispozițiilor art.25 și 26 din Legea nr.14/1992 și ale art.4 lit.f) pct.23 din Legea nr.415/2002, astfel cum s-a demonstrat anterior.

200. În ceea ce privește punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, Curtea observă că legiuitorul a optat pentru un sistem dualist. Pe de o parte, reglementează posibilitatea realizării unui sistem de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică integrat fiecărei unități de parchet, iar, pe de altă parte, reglementează un sistem extern acestor unități, bazat pe existența unei singure entități prin intermediul căreia să poată fi puse în executare mandatele de supraveghere tehnică.

201. Existența primului sistem este relevată de modificarea, prin art.II pct.2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.6/2016, a alin.(1) al art.66 din Legea nr.304/2004, în sensul că „Ministerul Public este autorizat să dețină și să folosească mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, prelucrarea, stocarea și descoperirea informațiilor privitoare la infracțiunile date în competența parchetelor, în condițiile legii”. De alt fel, și în nota de fundamentare la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.6/2016 s-a precizat că „prin reformularea art.66 din Legea nr.304/2004 se urmărește asigurarea unui temei legal pentru toate unitățile de parchet în baza căruia acestea să-și poată asigura
mijloacele tehnice necesare realizării nemijlocite a punerii în executare a mandatelor de supraveghere tehnică. De lege lata, un astfel de temei legal există doar pentru parchetele specializate, respectiv pentru Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și pentru Direcția Națională Anticorupție”.

202. În ceea ce privește cel de-al doilea sistem, Curtea observă că legiuitorul român a ales să grefeze activitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică pe activitatea principală a C.N.I.C., aceea de a pune în executare actele de autorizare emise în temeiul art.13 din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României. Această opțiune a legiuitorului a avut ca temei situația extraordinară existentă la data adoptării ordonanței de urgență, generată de publicarea Deciziei nr.51 din 16 februarie 2016 a Curții Constituționale. De altfel, în chiar nota de fundamentare la Ordonanța de urgență a Guvernului nr.6/2016, se preciza că acest „act normativ este destinat să ofere, într-o primă etapă, o soluție de urgență pentru activitatea organelor judiciare”.

Cu alte cuvinte, dispozițiile referitoare la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică prin intermediul C.N.I.C. sunt norme adoptate pentru a reglementa o situație tranzitorie. Astfel, acestea au concurat la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică pe perioada imediat următoare publicării Deciziei nr.51 din 16 februarie 2016, în scopul adoptării unei reglementări precise în domeniu care că respecte exigențele constituționale. Curtea constată că actul criticat a oferit o soluție de urgență, temporară, pentru activitatea organelor judiciare, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, a oferit legiuitorului timpul necesar luării măsurilor adecvate în ceea ce privește punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică.

Cu toate acestea, Curtea reține că, deși au trecut 6 ani de la adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.6/2016, legiuitorul, prin legea de aprobare a acesteia, s-a limitat să aprobe „soluția de urgență” fără a reglementa o procedură conformă normelor constituționale și a stabilit C.N.I.C. ca singura entitate ce pune în executare atât actele de autorizare emise în temeiul art.13 din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, cât și mandatele de supraveghere tehnică emise potrivit Codului de procedură penală.

203. Curtea constată că C.N.I.C. a fost înființat, în 2002, ca structură în cadrul S.R.I. cu rolul de a obține, prelucra și stoca informații în domeniul securității naționale, și a păstrat această caracteristică, chiar și după intervenția legislativă operată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.6/2016. Din perspectiva domeniului securității naționale în care funcționează și a legislației aplicabile, existența unei hotărâri a Consiliului Suprem de Apărare a Țării este suficientă pentru înființarea și funcționarea acestei structuri. Aceasta rezultă, cu evidență, din faptul că, potrivit legii, înființarea/desființarea unei unități/subunități ce face parte din structura S.R.I. reprezintă chestiuni
reglementate prin hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, și, subsecvent, prin ordine ale directorului S.R.I.. Având în vedere modalitatea de înființare/desființare a unităților/subunităților ce fac parte din structura S.R.I., precum și specificul domeniului de funcționare a acestora, este justificat ca actului de înființare și funcționare a unei astfel de structuri să i se aplice legislația privind protecția informațiilor clasificate, acesta fiind accesibil, însă, celor interesați, potrivit legii.

204. În ceea ce privește însă reglementarea unui sistem prin intermediul căruia să poată fi puse în executare mandatele de supraveghere tehnică emise potrivit Codului de procedură penală, Curtea constată că nu este suficientă indicarea numelui unei structuri/entități/instituții sau al unui organism care nu beneficiază de o reglementare la nivelul legii. Astfel cum s-a arătat, în cazul de față, deși accesibilă anumitor persoane, potrivit legii, hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Țării rămâne un act cu caracter clasificat, care nu poate fi cunoscut de publicul larg, inclusiv de persoanele față de care se dispun măsuri de supraveghere tehnică. Or, deși, potrivit art.285 alin.(2) din Codul de procedură penală, procedura din cursul urmăririi penale este nepublică, aceasta nu are semnificația de caracter secret al procedurii, ci doar a faptului că în această fază a procesului penal nu există
publicitatea specifică fazei judecății.

205. De altfel, Curtea a reținut anterior că, având în vedere caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, este obligatoriu ca acestea să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă unei astfel de măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării unor drepturi fundamentale esențiale într-un stat de drept: viața intimă, familială și privată și secretul corespondenței.

Este îndeobște admis că drepturile prevăzute la art.26 și 28 din Constituție nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art.1 alin.(5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Așadar, standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile ce constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor (Decizia nr.51 din 16 februarie 2016, precitată, paragraful 48).

206. Așa fiind, Curtea apreciază că în domeniul supravegherii tehnice, reglementat de Codul de procedură penală, simpla indicare a unei structuri/entități/instituții menită să pună în executare mandatele emise, fără consacrarea sa legală, încalcă principiul legalității, deoarece este fundamental ca înființarea, organizarea și funcționarea instituțiilor sau a altor structuri organizatorice să se realizeze potrivit cadrului constituțional conferit de Legea fundamentală. Intenția legiuitorului de a reglementa o asemenea entitate necesită identificarea arhitecturii interne și configurarea fizionomiei sale juridice prin intermediul unui act normativ de nivelul legii, simpla nominalizare a acesteia, fie ea și expresă, nu complinește lipsa unei reglementări de nivelul legii care să cuprindă elementele de bază care definesc
natura juridică a acesteia/acestuia, atribuțiile sale generale și specifice, modalitatea de organizare, dispoziții referitoare la personal, actele emise (dacă este cazul), modalitatea de control/verificare/auditare și efectele produse de aceasta etc.

207. În jurisprudența sa, Curtea a statuat că „o […] autoritate nu ființează numai prin simplul fapt al existenței sale, ci prin atribuțiile și actele pe care le emite, acestea din urmă fiind cele care produc consecințe juridice. Așadar, atunci când legiuitorul constituant s-a referit la înființarea unei autorități […] a avut în vedere atât dispoziția de înființare propriu-zisă, cât și pe cele ce sunt asociate în mod intrinsec acesteia, respectiv cele prin care se stabilesc atribuțiile, categoriile de acte […] emise și efectele acestora” (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr.52 din 1 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.206 din 7 martie 2018, paragraful 36). Or, analiza dispozițiilor ordonanței de urgență și a legii de aprobare a acesteia relevă omisiunea legiuitorului de a adopta o reglementare care să respecte exigențele constituționale, cu consecința persistenței în legislație a unei carențe legislative reflectate în absența, chiar și după 6 ani, a unei reglementări complete a autorității/instituției/organismului îndrituită/îndrituit să pună în executare mandatele de supraveghere tehnică emise potrivit Codului de procedură penală.

208. În concluzie, Curtea constată că dispozițiile art.II pct.1 și ale art.IV pct.1 fraza a treia din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal încalcă prevederile art.1 alin.(4), art.1 alin.(5), art.26, art.28, art.124, art.126, art.131 și ale art.132 din Constituție.” (Citește aici integral decizia CCR nr 55 din februarie 2022)

Explicațiile ministerului justiției despre legalitatea CNCI

“Decizia 55/2022 a CCR comportă câteva consideratii tehnice, în opinia Ministerului Justiției. CCR a examinat art.8 din Legea 14/1992 introdus prin OUG nr.6/2016 propusa de Ministerul Justiției la acea dată și aprobată de Guvernul Ciolos. Alineatul (2) al articolului precitat reglementează Centrul Naţional de Interceptare a Comunicațiilor din cadrul Serviciului Român de Informații după cum urmează:

„ (2) Pentru relația cu furnizorii de comunicații electronice destinate publicului, Centrul Naţional de Interceptare a Comunicațiilor din cadrul Serviciului Român de Informații este desemnat cu rolul de a obține, prelucra și stoca informații în domeniul securității naționale. La cererea organelor de urmărire penală, Centrul asigură accesul nemijlocit și independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Verificarea modului de punere în aplicare în cadrul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicațiilor a executării acestor supravegheri tehnice se realizează potrivit art. 301 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.”

Prin Decizia CCR precizată, fraza a III-a a art. 8 care prevedea că – „(…) Verificarea modului de punere în aplicare în cadrul Centrului Naţional de Interceptare a Comunicațiilor a executării acestor supravegheri tehnice se realizează potrivit art. 301 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare.” a fost declarată neconstituțională.

Subliniem că CCR a analizat textul alin. (2) al art. 8 în integralitatea sa, ajungând la concluzia că doar fraza a III-a este neconstituțională, ceea ce înseamnă că restul articolului 8 precitat a fost apreciat a fi constituțional.

În aplicarea dispozițiilor alin. (1) al art. 147 din Constituție, începând cu data publicarii deciziei Curții Constituționale dispozițiile frazei a III-a din art.8(2) sunt suspendate de drept, iar restul prevederilor rămân, în consecință, constituționale și în vigoare.

Concluzia logică juridică este că CNCI are în continuare obligația legală ca, și după publicarea Deciziei nr. 55/2022, să asigure, la cererea organelor de urmărire penală, accesul nemijlocit și independent al acestora la sistemele tehnice în scopul executării supravegherii tehnice prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

Există și alte analize juridice care pot fi și vor fi făcute în legatură cu considerentele deciziei, inclusiv din perspectiva obligatiilor legiuitorului, dar sub aspectul obligatiei CNCI de a aplica prevederile art.8 ramase neafectate de decizia CCR, punctul de vedere al Ministerului Justiției este cel exprimat mai sus.”