Cornel Nistorescu:Garoafele, după 50 de ani

Nu există țară în care garoafele să se bucure de atîta dragoste și să aibă o asemenea simbolistică ca în Portugalia. Iar de 25 Aprilie, Ziua Națională, invazia de garoafe dă orașului și Portugaliei imaginea unei explozii florale. Sunt atît de multe încît e greu de crezut că au mai rămas pe undeva și altele neculese, din moment ce pe străzi se vînd și garofe din hîrtie creponată sau unele confecționate din folie roșie de plastic. Domnii și doamnele, mai ales cei de vîrsta a treia, care au prins și ziua de 25 aprilie 1974, poartă garoafele prinse nu la butoniera de la manșetă, ci direct la cea de la piept. Unele doamne dezinvolte nu le poartă cochet, ci duc cu ele cîte un buchet voluminos, de parcă ar veni de la o nuntă sau de la o întîlnire de dragoste.

Cele mai puține garoafe le-am văzut la cei tineri. Pentru ei, Revoluția Garoafelor este o zi de sărbătoare, adică o zi liberă, adică o zi de defilări, de concerte, de zboruri demonstrative, de fregate militare ieșite în larg, de soldați mascați înșirați pe străzi. Pentru ei, 25 Aprilie este spectacol și acces liber la concerte și la muzee.

Am prins aniversarea Revoluției Garoafelor la Lisabona, la aniversarea a 50 de ani de la faimoasa zi care a marcat evoluția acestei țări și, destul de repede, căderea dictaturilor din alte țări europene. Nu vreau să fac istorie. Un simplu clic pe „Revoluția garoafelor” și veți afla că a fost o lovitură de stat militară de stînga care a marcat sfîrșitul dictaturii autoritare și începutul democrației. În timpul acesteia, armata a fraternizat cu populația și a așezat garoafele populației în țevile puștilor și ale tancurilor.

Veti putea afla că „Noul regim al Portugaliei s-a angajat să pună capăt războaielor coloniale și să deschidă negocieri cu mișcările africane pentru independență. Până la sfârșitul lui 1974, trupele portugheze fuseseră retrase din Guineea Portugheză și aceasta a devenit membru al ONU. Aceasta a fost urmată de independența Capului Verde, Mozambicului, a Sao Tome și Principe și Angolei în 1975. Revoluția Garoafelor din Portugalia a dus și la retragerea Portugaliei din Timorul de Est din Asia de Sud-Est. Aceste evenimente au declanșat un exod în masă al cetățenilor portughezi din teritoriile africane ale Portugaliei (mai ales din Angola și Mozambic), soldat cu peste un milion de refugiați portughezi”( („Dismantlig the Portuguese Empire”)

Portugalia s-a pregătit de oarece vreme pentru această aniversare de 50 de ani. Sunt cinci decenii de democrație în care portughezii se bucură și pot arăta marile schimbări pe care le-au produs. Nu mi-am propus să fac un bilanț de dezvoltare economică a Portugaliei. Nici n-aș putea să scriu despre celelalte orașe. Nu le-am văzut. Dar pot să depun mărturie că Lisabona de azi este o minune, o perlă europeană care întrece de departe locuri faimoase, cu o istorie bogată. Poate că numai Barcelona poate fi socotită la fel de prietenoasă precum acest oraș de o jumătate de milion de locuitori, cu străzile bătute în piatră cubică în format mic. Aproape peste tot pe trotuare și în piețe te întîmpină mozaicuri interesante, figure geometrice și flori de parcă ar vrea să își revendice străzile direct de la Roma antică.

În Lisabona se trăiește fără emfază, fără nervi și tensiuni. Pe lîngă capitala lusitană, Bucureștii par mai degrabă un spital de nebuni. Aici șoferii nu claxonează decît extrem de rar, nu te înjură, nu se iau la harță, oamenii sunt prietenoși, își cedează întîietatea și viața are un calm de anii 70. Prețurile sunt modeste, salariile mici, iar portughezii rămîn optimiști și muncesc de zor. Invazia de turiști englezi și nordici îi ridică pe zi ce trece.

Joi, spre seară, cînd soarele din drumul său spre apus se uita înapoi plîngînd parcă ziua trecută, lumina dădea crenelurilor Castelului Sao George o culoare apropiată de cea a măslinilor din preajmă. Iar mai la vale, pe colină, punea în evidență albul orbitor al orașului marcat de euforia unei aniversări istorice.