Robert Turcescu: Mircea Geoană va fi iarăși ce-a fost și mai mult decât atât: o combinație stranie între perdant caraghios și ins fără simțul ridicolului

N-am să înțeleg niciodată ce-l mână pe Mircea Geoană în lupta politică. Omul e un antitalent total când vine vorba de leadership și are charisma unei borduri supraînălțate din Sectorul 3. Te uiți la el când rostește tot soiul de platitudini și de fraze sforăitoare și e imposibil să nu tresari ori de câte ori îl vezi căznindu-se să sublinieze o prezumtivă idee principală: își mișcă maxilarul aproape convulsiv și pare chinuit de o teribilă durere de măsele. Dă din mâini în ritmul în care desparte cuvintele în silabe și a căpătat de-a lungul anilor ticul americănesc de a rosti de două ori (sau chiar de mult mai multe ori!) același cuvânt sau aceeași propoziție, doar-doar o rămâne ceva din poliloghia înșirată prin fața camerelor de luat vederi din studiourile tv sau din stabilimentele care adăpostesc podcasturi.

Geoană e, în felul lui, o enigmă. Nimeni n-ar ști să spună cum a ajuns imediat după ’90 ambasador la Washington, ministru de Externe, candidat la Primăria Bucureștilor, șef de partid la PSD, finalist în cursa prezidențială și, mai nou, adjunct la NATO cu dorința de a-și încerca iar șansele pentru Cotroceni. Unii zic de soacră-sa, Margareta Costea, că ar fi fost factorul principal de influență. Ba pe lângă feseniști, ba pe lângă țărăniști, în tulburii ani de după Revoluție, madam Costea l-a făcut pe ginerică din absolvent al Facultății de Mecanică, ditamai diplomatul în SUA. Iar de acolo, cum se întâmplă, n-a mai fost nicio problemă. De altfel, tot clanul Geoană s-a scos de-a lungul anilor: Mircică a bifat un doctorat, un Aspen, niște ceasuri de la Vanghelie, nevasta a găsit ani buni un nod de afaceri și de influență la conducerea Crucii Roșii, iar cumnățelul, Ionuț Costea, s-a scăldat în sinecuri pe bani mulți de la stat până l-au condamnat pentru corupție și a fost nevoit să ia calea Turciei unde stă și acum pribeag, săracul, doar-doar o scăpa de executarea pedepsei în pușcăriile din țara natală, care n-a știut să-i fie recunoscătoare.

L-am întâlnit pe Geoană într-un cadru informal în aprilie 2005, în noaptea în care a câștigat alegerile pentru șefia PSD. Se întâmpla în separeul unui restaurant de lângă statuia Aviatorilor și la masa respectivă am înțeles în câteva minute că omul era doar o marionetă. Conclavul la care participam era patronat de liderul grupului de la Cluj, Ioan Rus, omul care trăsese sforile ca Geoană să iasă câștigător în fața lui Iliescu. Rus stătea în capul mesei și se comporta ca un jupân peste pesediștii care-i sorbeau cuvintele în ritmul în care dădeau peste cap paharele cu whisky. Geoană părea stingher și încă nu-i venea să creadă că a ajuns președintele celui mai mare partid din România, chit că era vorba de un partid aflat la începutul unei lungi perioade de opoziție. Îl aproba cu un zâmbet tâmp pe Rus în tot ceea ce spunea jupânul despre viitorul partidului și încerca, în modul lui chinuit, să pară jovial, șmecher și cunoscător. Câteva poante scremute la care s-a zâmbit din politețe sau din obediență, niște amintiri prăfuite despre perioada lui americană și o figură de domn Goe pe care l-au adus mamițicile să vază oamenii mari, cam așa a rămas portretul în câteva tușe pe care mi l-am desenat în memorie despre Mircea Geoană la vremea respectivă. De fiecare dată când dau de el prin short-uri YouTube îmi dau seama că e aceeași caricatură din aprilie 2005. E cringe, cum ar zice fiică-mea.

Cu fața lui de Pinocchio căruia îi scârțâie articulațiile, Geoană minte fără să tresară. E marea lui calitate de om politic. Inventează situații complexe cărora a trebuit să le facă față, se laudă cu acte de eroism politic, vrea să ne convingă cu orice preț că viața ni l-a făcut cadou și noi n-am avut până acum răbdarea să-i desfacem toate panglicile.

Dacă va candida iar la Președinție, Mircea Geoană va fi iarăși ce-a fost și mai mult decât atât: o combinație stranie între perdant caraghios și ins fără simțul ridicolului.