Blesteme de alungat foametea și puturoșii

Veștile apocaliptice legate de foamete și alte dezastre ecologico-energetice, cauzate ba de pandemia de COVID, ba de războiul din Ucraina ori de hachițele vreunui magnat mondial dornic de adunat bani de pe urma oamenilor) mi-au adus în atenţie o problemă veche, cea a surselor de hrană! Este adevărat că noi, românilor, nu prea ne este teamă de foamete (deşi a existat o astfel de perioadă în amintirile bunicilor, care răbufnesc acum), dar sunt miliarde de oameni în lume care strâng şi ultima firimitură, dacă o au, pentru masa de a doua zi.

Noi am fost norocoşi că ne-am născut într-o ţară bogată, cu resurse foarte multe, pe care nu ştim să le preţuim. Bogăţii sunt la tot pasul, dar le ignorăm sau le distrugem. 2022 este un an secetos, dar pieţele sunt pline de legume. Autohtone sau nu. Că mulţi le preferă pe cele de la supermarket, aduse din ţări străine, e altă discuţie. Agricultura românească are potenţial să ne hrănească şi pe noi, şi pe alţii, dar nu ne pasă de acest lucru. Preferăm să cumpărăm cartofi din Egipt şi roşii din Olanda, crescute pe vată de sticlă, în loc să încurajăm comerţul nostru. Ne plac conservele făcute pe vapor şi trecem strâmbând din nas pe lângă cele fabricate în România. De ce avem acest comportament? Gândul mă duce în zona snobismului, că marfa din import e mai bună, că aşa suntem noi, ne este mereu mai aproape haina decât cămaşa.

Se vorbeşte tot mai mult despre hrana sănătoasă, despre bucatele bio şi ecologice, dar nu le producem fiindcă este scump. Preferăm să lăsăm terenurile pârloagă în loc să le cultivăm fiindcă nu avem bani! Mereu găsim motive ca să nu punem osul la treabă şi ne plângem ori de câte ori vine vorba despre bani. La văicăreli suntem foarte buni! Nu ne întrece nimeni!

Până acum treizeci de ani, România reuşea să se hrănească şi pe ea, dar şi pe alţii. Am fost grânarul Europei ani de zile, dar acum nu mai putem nici pâinea noastră să ne-o asigurăm, se pare. Importăm aproape tot ce punem pe masă, de la grâu, porumb, până la ouă, carne, ulei şi câte şi mai câte altele. Ne lăudăm cu bucătăria tradiţională, dar nu spunem cât la sută din ingrediente sunt aduse din alte ţări Nu pricep de ce nu ne mobilizăm ca să cultivăm pământurile astea bune din ţară. Avem şansa de a face cu adevărat agricultură ecologică măcar şi pentru faptul că nu avem bani pentru îngrăşăminte. Dacă ne-am mobiliza, cu siguranţă am reuşi să avem pe masă numai bucate gustoase şi sănătoase, cu care să ne lăudăm oriunde în lume. Ba am putea să-i hrănim şi pe alţii, că nouă ne este de ajuns cât avem. Uneori mi-e ciudă când văd terenurile pârloagă din Moldova şi-mi imaginez ce lanuri frumoase de floarea-soarelui s-ar putea undui ori câte spice de grâu ar putea aduna combinele la seceriş.

În multe sate am văzut pomi fructiferi de-a lungul şoselelor. Copacii plini de roade aparţin întregii comunităţi, însă nimeni nu se complică să adune fructele şi să le transforme în dulceţurile după care străinii tânjesc. Măcar ţuică să facă din ele, că tot ne place să petrecem!

Fructele de pădure merg bine la export, iar germanii şi francezii se bat pe măceşe şi cătină, pe care nu are cine să le adune, dar ne plângem de şomaj. Ne victimizăm şi râvnim la avuţia altora, ignorând-o pe-a noastră şi poate chiar ne merităm soarta fiindcă nu ştim să apreciem cu adevărat ce avem. Avem noroc că Dumnezeu ne iubeşte şi ne pune şi-n traistă. În timp ce altora le este foame şi trăiesc pe nisipuri, noi huzurim şi călcăm nepăsători pământul care ne hrăneşte şi are grijă mereu de mesele noastre pline.

Maura Anghel