Cositul, un dans între om și pământ

 Cositul, un tablou al vieții rurale, o artă ancestrală ce pare că punctează trecerea anotimpurilor, reprezintă mult mai mult decât o simplă activitate agricolă * în fiecare mișcare a coasei, în fiecare fir retezat, se află o poveste despre trudă, natură și continuitate * pentru cei care trăiesc în mediul urban, aceasta poate părea o practică arhaică, dar pentru locuitorii satelor, cositul reprezintă o tradiție vitală și o legătură cu trecutul

 

În fiecare dimineață, la Pârâul Cârjii, unui sătuc din Neamț, se scrie o poveste de veacuri. În timp ce soarele își începe călătoria pe cer, dăruind lumina lui peste meleagurile verzi, oamenii și natura se întâlnesc într-o simbioză eternă. În aceste locuri, unde timpul pare să se fi oprit, tradiția cositului se păstrează intactă. Înainte ca razele soarelui să prindă vigoare și nu mai devreme ca roua să se fi uscat pe iarbă, cosașii își încep ziua, purtând în mâini uneltele ce păstrează memoria muncii grele, dar și a comuniunii cu pământul. Sunetul metalului tăios reverberează în liniștea dimineții, anunțând începutul unui dans vechi, în care omul și natura devin unul.

Este un dans ancestral, un balans care taie fânul cu precizie, un rezultat al muncii și tradiției transmise din generație în generație.

Deși pentru unii, cositul poate părea o simplă muncă agricolă, pentru mulți este o stare de fapt, o trăire autentică. Prin fiecare mișcare de coasă, omul nu doar că adună hrana pentru animale, ci se conectează și cu pământul care îl hrănește. Este un moment în care timpul parcă se oprește, iar cosașul intră într-o meditație cu natura.

Provocarea de pe Gherghea

Pământul este mărturia tăcerii, în timp ce frunzele șoptesc povești vechi, iar vântul aduce aminte de toți cei care au cosit înaintea lor. „Cositul nu este doar o acțiune, ci o poveste a omului și a pământului. Este emoția unui ciclu al vieții, un ritual care ne reamintește de conexiunea noastră cu natura și de importanța tradițiilor. În fiecare an, această poveste se renaște, purtând în ea ecoul vremurilor trecute și speranța unui viitor roditor”, spune Cătălin Anghel, un profesor din Iași care în fiecare an merge la Pârâul Cârjii la vremea cositului. Nu are terenuri acolo, nici interese, ci doar dorința de a simți pământul, de a se conecta cu viața din adâncuri. „Când eram copil veneam aici la prietenul meu, Sorin. Părinții noștri se știau demult, nu era an să nu treaca pe la tanti Iulia și nenea Neculai. Așa ne-am cunoscut și noi, copiii, și ne-am împrietenit. Ărima oară am fost la cosit pe Ghergea, o culme abrunptă și frumoasă deopotrivă. Eram un puști, m-am ținut după ei doar de curiozitate. Nenea Neculai, ca să se distreze, mi-a pus coasa în mână și mi-a zis: Hai să te văd ce poți!. Orgolios, ca orice puști, m-am apucat de tăiat iarba. Vă dați seama ce ciopârțeală am lăsat în urmă, dar nu m-am dat în lături. Și nu a fost doar ambiția de a face lucrurile bine, ci dorința de a simți pământul și mirosulierbii. Este ceva extraordinar! De atunci, vin ori de câte ori pot, este cel mai frumos concediu pentru mine”, a continuat ieșeanul.

Tanti Iulia și nenea Neculai aveau mult pământ înșirat pe munții ce străjuiau sătucul. Le era greu să-l muncească fiindcă femeia era învățătoare, ocupată cu pruncii și slovele, iar bărbatul era miner la Broșteni. Aveau doi băieți și o fată, care le-a adus apoi un ginere, dar tot greu, însă niciodată nu au renunțat la „livezi”, așa cum li se spunea în zonă pășunilor mănoase. Anii au trecut, puterile lor au scăzut, dar cositul a rămas perioada din an cea mai frumoasă, când adună famila alături mai mult decât la sărbători. „Vin băieții acasă, vin prietenii, este ca o sărbătoare a satului. Muntele te trage mereu acasă, este ca o biserică. Nu se poate să îl uiți după ce ai gustat din puterea lui”, a spus tanti Iulia, în timp ce așeza masa în curtea mare. Avea oaspeți, veniseră și oameni cu ziua la cosit, făcuse mâncare multă și bună – borș de cartofi acrit cu jintuit (un fel de zer  rămas de la preparea cașului, la stână), tocană de miel și friptură de curcan. „L-am tăiat pe Moțat, așa îi spunea noi. Sărea la copii, nici nu puteau trece de el de rău de era. În felul lui își apăra gospodăria, așa fac curcanii, se înfoaie și poartă războaie cu cei ce le trec pragul”, a zâmbit bătrâna în timp ce așea cu grijă străchinile pe masă. „Avem și farfurii elegante, dar toți voi să mănânce din strachinile de lut. Și mai vor să tai și mămăliga cu ața, așa își amintesc de copilărie”, a continaut femeia.

Cântecul pământului

Când se lasă seara și ultima rază de soare mângâie lanul de fân proaspăt cosit, cosașii obosiți se așază lângă grămezile de fân, cu inimile pline de recunoștință.

Cu toții se adună la masă, sub umbrarul copacilor bătrâni, împărtășind povești și râsete, însuflețind astfel spiritul satului. Împreună, își regăsesc forța și bucuria în aceste momente de comuniune, când legăturile se întăresc și se transmit mai departe, într-un lanț nesfârșit de generații. Astfel, cositul devine nu doar un act de trudă, ci și un ritual plin de semnificații, un dans sacru unde omul își întâlnește rădăcinile și unde fiecare gest are o rezonanță profundă în țesătura vieții. Pământul, generos și plin de viață, le oferă oamenilor roadele sale, iar ei îi răspund cu respect și cu munca lor asiduă, într-un ciclu etern de dăruire și primire.

Nu este doar o muncă agricolă, ci un mod de a fi în legătură cu el, de a-l asculta și de a-i respecta ritmurile. Când cosașul își mișcă trupul într-un dans simbolic, el devine un liant cu natura, o punte între prezent și un trecut plin de înțelepciune și tradiție.

Pământul însuși pare să răspundă la chemarea coasei, valurile de iarbă aplecându-se într-un gest de respect și predare în fața acestui maestru al meșteșugului. În acest moment, cosașul nu este doar un lucrător, ci un artist care transcrie poveștile vechi, nespuse ale naturii.

 

Maura ANGHEL

Caseta 1

Cositul, un tablou al vieții rurale, o artă ancestrală ce pare că punctează trecerea anotimpurilor, reprezintă mult mai mult decât o simplă activitate agricolă. În fiecare mișcare a coasei, în fiecare fir retezat, se află o poveste despre trudă, natură și continuitate. Pentru cei care trăiesc în mediul urban, aceasta poate părea o practică arhaică, dar pentru locuitorii satelor, cositul reprezintă o tradiție vitală și o legătură cu trecutul.