Închisorile noastre din sticlă
Dimensiune font:
Trăim uneori în închisori fără zăbrele, fără lacăte grele sau ziduri de piatră. Ne croim singuri colivii din sticlă, sfere perfecte pavate cu oglinzi, în care ne reflectăm pe noi înșine doar prin ochii celor din jur. Oglinzile acestea nu sunt crude, dar sunt înșelătoare. Ele ne arată zâmbetele celor pe care îi iubim, lacrimile celor pe care îi dorim fericiți, dorurile celor pe care încercăm să îi alinam. Ne oglindim prin ei, ne transformăm în ei, uitând să privim dincolo de suprafața rece, netedă, care ne închide în propria noastră temniță invizibilă.
Există captivitate dincolo de ziduri, lanțuri și gratii, o robie tăcută, suavă și aproape imperceptibilă, dar nu mai puțin apăsătoare. Este aceea pe care ne-o clădim cu propriile mâini, din transparență și reflecții, în sfere perfecte de sticlă, pavate cu oglinzi. Sunt închisori fără lacăt, dar cu pereți atât de netezi încât alunecăm necontenit pe suprafața lor, căutându-ne, fără a ne găsi vreodată.
În această lume de oglinzi, nu ne mai vedem pe noi înșine, ci doar chipurile celor pe care îi iubim, umbrele celor pe care dorim să-i alinăm, expresiile celor a căror fericire o purtăm pe umeri ca pe o promisiune sfântă. Ne modelăm după nevoile lor, ne pliem pe contururile lor, ni se pare că devenim mai buni astfel, mai plini, mai întregi. Și totuși, în această desăvârșită armonizare cu ceilalți, ne pierdem propria esență, devenim ecoul a ceea ce ei sunt, dar nu și vocea a ceea ce suntem noi.
Ne dorim să fim văzuți, dar învățăm să trăim doar în transparența noastră, ascunși la vedere, ca și cum prezența noastră ar fi un detaliu secundar al existenței. Ne dorim să fim iubiți, dar ne temem să ne dezvăluim, să ieșim din sfera aceasta sclipitoare care, deși aparent ne expune, în realitate ne ascunde. Ne dorim ca frumusețea sufletului nostru să fie descoperită, dar o ținem zăvorâtă, temându-ne că, odată scoasă la lumină, ar putea să nu fie de ajuns, ar putea să nu fie înțeleasă.
Dar dacă, într-o clipă de curaj, am lăsa o rază de lumină să pătrundă? Dacă am fisura măcar o ușă a acestui glob fragil, permițând adevăratului nostru sine să fie atins de aerul cald al vieții? Oglinzile ar înceta să mai reflecte doar fețele altora și, pentru prima oară, ne-ar arăta pe noi. Am descoperi, poate cu uimire, că frumusețea pe care o căutam în ochii celorlalți a fost dintotdeauna acolo, ascunsă sub propriile noastre îndoieli, sub propria noastră reținere de a ne arăta lumii în toată splendoarea vulnerabilității noastre.
Câtă poezie s-ar naște dacă am îndrăzni să fim văzuți! Câtă lumină ar pătrunde în noi dacă am învăța să ne privim, să ne acceptăm, să ne iubim mai întâi pe noi înșine!
Închisorile cele mai fine nu sunt făcute din piatră și fier, ci din frică și neîncredere, din iluzia că a ne dărui altora presupune să ne pierdem pe noi. Dar lumina există și așteaptă. Trebuie doar să lăsăm geamul inimii să se aburească sub căldura propriei noastre recunoașteri, să permitem strălucirii din noi să se întâlnească, în sfârșit, cu lumina din afară.
Ne dorim să fim văzuți, dar nu avem curajul să rupem acest cerc strălucitor în care ne-am lăsat captivi. Ne dorim să fim iubiți, dar ne ascundem în spatele transparenței noastre perfecte, temându-ne că, odată ieșiți la lumină, am putea fi vulnerabili. Am vrea să ne fie descoperită frumusețea din suflet, dar îl ținem ferecat, într-un seif pe care noi înșine l-am încuiat cu grija de a nu deranja, de a nu cere, de a nu tulbura.
Și totuși, cât de simplu ar fi să deschidem o ușă, să lăsăm măcar o rază de lumină să pătrundă în acest glob cu oglinzi. Să permitem luminii să atingă ființa noastră, să descopere colțuri uitate de noi înșine, să încălzească partea aceea a sufletului care s-a ascuns prea multă vreme. Și atunci, s-ar putea întâmpla un miracol – oglinda nu ne-ar mai arăta doar pe ceilalți, ci ne-ar reflecta în sfârșit și pe noi.
Dacă ne-am permite măcar o clipă să ne privim așa cum suntem, fără teama că vom fi judecați, fără grija de a fi pe placul lumii, fără povara așteptărilor, am descoperi poate ceva uimitor: că frumusețea noastră a fost dintotdeauna acolo, că strălucirea pe care o căutam în ochii celorlalți a fost mereu în noi, doar că nu ne-am dat voie să o vedem.
Închisorile cele mai dure nu sunt cele din piatră, ci cele pe care ni le construim din propria neîncredere, din nevoia de a proteja, din teama de a fi vulnerabili. Dar cheia e la noi. Trebuie doar să îndrăznim să deschidem puțin ușa globului nostru de sticlă și să lăsăm lumina să ne găsească.
Maura ANGHEL
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau