Ultimii căruțași. Păstrătorii unei tradiții în amurg

 Căruțașii, cândva o imagine comună în peisajul rural românesc, sunt acum o raritate * în trecut, fiecare localitate avea câțiva căruțași, mândri de profesia lor, un simbol al independenței și al legăturii strânse cu natura * acum, această meserie se confruntă cu uitarea, înlocuită de mașini și tractoare

Pe cărările liniștite ale unui cătun de lângă Bârlad, uitat parcă de timp, o scenă rară se desfășoară sub razele aurii ale soarelui de după-amiază. Un bătrân, cu mâinile brăzdate de munca unei vieți, își îndrumă căruța trasă de un cal bătrân, dar robust. În lumea modernă, unde viteza și tehnologia domină, mestesugul căruțașilor pare un ecou al unei epoci de mult apuse.

Ion, în vârstă de 78 de ani, este unul dintre ultimii căruțași din Podeni. A crescut învățând arta de la tatăl său și a trăit toată viața legat de calul și căruța sa. „E un mod de viață”, spune el cu un zâmbet blând: „Calul meu, Gheorghe, e mai mult decât un animal, e un prieten, un companion”.

Povestea lui este una de perseverență și dragoste pentru tradiții. În fiecare zi, el își încarcă căruța cu marfă, fie că e vorba de fân, lemne sau produse pentru piață, și parcurge drumurile satului. Nu e doar un mijloc de transport, ci o parte din identitatea și istoria locului. „Mulți tineri pleacă la oraș”, spune Ion, privind spre dealuri. „Nu-i învinuiesc, dar e trist că se pierde acest meșteșug. Nu e doar muncă, e o artă, o legătură cu pământul”.

Căruța lui Ion, construită de mâinile tatălui său, este un simbol al rezistenței în fața timpului. Fiecare scândură, fiecare cui, are o poveste. „Când eram mic, tata mă lua cu el. Îmi plăcea să ascult rotile pe pietriș și calul respirând greu. Era muzica mea preferată”.

Testamentul unei lumi apuse

Căruța lui, făurită din lemn și fier, își păstrează farmecul rustic. Roțile scârțâie sub greutatea anilor, dar și sub povara muncilor zilnice. Ion mângâie blând crupa calului său, un mătăsos cal de culoare maro, ultimul tovarăș rămas dintr-un trecut plin de povestiri. În fiecare zi, el parcurge drumuri lungi și adesea anevoioase, dar nu se plânge: „Este munca mea, așa am trăit toată viața. Calul meu înțelege asta, ne înțelegem fără cuvinte”. În ciuda dificultăților, există o frumusețe nespusă în simplitatea vieții lui Ion, un tablou viu, un testament al unei Românii autentice, neatinsă de graba și zgomotul lumii moderne.

Dar meșteșugul căruțașilor este pe cale de dispariție. Tinerii din sat preferă acum mașinile și motocicletele, lăsând în urmă tradițiile și simplitatea vieții la țară. Ion este conștient de acest lucru și își privește viitorul cu o oarecare resemnare. „Nu știu cât va mai dura, nu știu dacă cineva va mai vrea să învețe acest mesteșug după mine”, spune el cu un zâmbet trist.

Pe măsură ce ziua se încheie, Ion își conduce căruța înapoi acasă, pe același drum prăfuit. Calul său pare să înțeleagă că fiecare zi care trece este o filă în plus în cartea unei epoci ce se apropie de sfârșit. În liniștea apusului, roțile căruței lasă în urmă nu doar urme pe drum, ci și amintirea unui timp când viața era mai simplă, mai apropiată de ritmurile naturii și de tradițiile strămoșilor.

În Podeni, unde timpul pare să fi înghețat, Ion și calul său continuă să fie simboluri ale unei ere care se stinge încet, dar cu demnitate. Ei sunt martorii unei lumi care, deși aproape uitată, continuă să trăiască în inimile celor care încă își amintesc de valoarea și frumusețea vieții simple.

Maura ANGHEL