Linarița ajută în afecțiunile splinei și ficatului

Linarița face parte din flora spontană din America, Canada (este considerată planta dăunătoare în culturi) și Europa. În România se dezvoltă în poieni, fânețe, la marginea culturilorsau a drumurilor, tufărișuri, de la câmpie până în zona montană inferioară sau este cultivată ca planta decorativa. Planta are rădăcini scurte, tulpina crește până la 90 cm înălțime, frunzele sunt lanceolate, ascuțite la vârf, de culoare verde intens. Florile se aseamănă cu cele de "gura- leului", sunt galben intens, iar "buza inferioară" este portocalie. Dintre substanțele chimice din compoziția plantei amintim: alcaloizi (pegaina sau linarina), flavonoide, flavonoglicozide (linarina, pegaina, aurone), acizi organici (artiric, formic, citric, malic, tanic), zaharuri, glicozide, pectine, grăsimi, săruri minerale. Principalele proprietăți ale Linariței sunt: emolientă, depurativă, laxativă, diuretică, antihemoroidală, curăță ficatul și căile urinare, vermifugă, ajută la impotență. În fitoterapie sunt folosite florile ce trebuie recoltate în lunile iunie- septembrie.

Uz intern:

- afecțiunile splinei și ficatului, afecțiuni catarale ale intestinului gros, boli renale, erizipel, hemoroizi, hidropizie, icter, impotenta, viermi intestinali, constipație, detoxifierea organismului - sub forma de infuzie, decoct.
Uz extern:

- hemoroizi, acnee, leucoree - se fierb florile în lapte, se strecoară și se pot face spălături locale.