Deja vu în atletism

Mă număr printre cei care au prins vremurile în care atletismul românesc îşi tăia felii consistente din tortul învingătorilor la marile competiţii ale reginei disciplinelor sportive. Este drept că pe atunci mai mustăceam pentru că rezultatele erau eminamente feminine, atleţii noştri nereuşind decât arareori să facă perfomanţă. Titluri şi medalii olimpice, recorduri care mai sunt şi acum de actualitate, nume intrate în legenda atletismului, sunt câteva dintre contribuţiile României la panoplia de succese. Din păcate, ca şi în cazul multor altor discipline, vorbim doar la trecut de aceste succese.

S-au încheiat Campionatele Europene indoor de la Gotteborg, în Suedia. Delegaţia de sportivi români a numărat 18 atleţi, dintre care 12 fete şi 6 băieţi, iar obiectivul declarat al federabililor era o medalie şi trei clasări pe locurile 4-6. Cam subţirel, dar adaptat situaţiei şi mai ales în ton cu marfa prezentată. Din păcate, chiar şi acest obiectiv a picat cu succes, dacă-mi permiteţi ironia. Speranţele în medalii au fost stinse din start în cazul lui Marian Oprea, un atlet urmărit de ghinion sau poate şi tributar din punct de vedere psihic. Nu este prima oară când Oprea clachează în competiţiile majore şi acest lucru, cu toată stima pentru cariera „cangurului”, trebuia luat în consideraţie când s-a stabilit obiectivul. Un alt nume cu „vechime” care nu a reuşit ce se aştepta de la el este al Angelei Moroşanu. Încet-încet ieşeanca noastră a devenit numărul 1 în atletismul feminin românesc actual, dar este clar că mai mult decât a arătat până acum nu va mai putea arăta, pentru că în general noi, românii, nu suntem vitezişti. Mai degrabă, cu unele excepţii, gen Valeria Bufanu, ne-am afirmat în fond şi semifond sau în probele tehnice decât la viteză. Iar 400 de metri, proba Angelei, a cam devenit una de viteză. Şi fiindcă veni vorba, nici la disciplinele tehnice nu mai contăm, chiar dacă mai prindem câte o finală. Dar o finală înseamnă opt concurenţi, nu 4-6, ca să ne atingem şi noi obiectivul.

Sigur, aceasta este situaţia actuală a atletismului românesc, din ce în ce mai aproape doar de calitatea de „participant”, nu şi de cea de medaliat. Este păcat pentru că românii au dominat, câteodată autoritar chiar, multe dintre disciplinele atletice, fie de field, fie de track, chiar şi pe şosea. Dar pentru că sportul românesc este pe tobogan de multă vreme şi, se pare că tot aşa o va ţine şi de acum încolo, nu putem decât să ne resemnăm şi să devenim nostalgici după rezultatele trecutului, când ne gândeam la medalii şi nu doar la una la o competiţie de genul celei de la Gotteborg. Dar aşa, un deja vu de la Jocurile Olimpice de anul trecut şi de la întrecerile mondiale sau continentale cele mai recente, cu ratări în momentele-cheie şi cu clasări sub linia de calificare în finale, nu pot decât să ne descurajeze şi, ce e cel mai grav, nici măcar să nu ne mai intereseze.