Nu mai avem vârfuri de careu, reprezentativa e ca o suliţă cu vârful bont

Cândva, mai precis acum 48 de ani, România pierdea dramatic o calificare la turneu final de campionat mondial. Şi atunci am depins de jocul rezultatelor. Întâlneam Finlanda acasă şi stăteam prost la golaveraj. Trebuia să recuperăm o diferenţă de 9 goluri, iar Germania Democrată să nu câştige în faţa Albaniei. Acum pare o imensă utopie să-ţi propui a învinge Finlanda cu 9-0. Nici cu Andorra, San Marino ori Liechtenstein nu mai poţi visa la asemenea scoruri.

Antrenorul de atunci, Valentin Stănescu, fiind cu sabia lui Damocles deasupra capului, a forţat, trimiţând în teren trei atacanţi de careu, oameni de gol, din aceia care, dintr-un sfert de ocazie, marchează de patru ori. Mircea Sandu, Florea Dumitrache şi Dudu Georgescu. Sprijiniţi din benzi de extremele Pantea şi Marcu. Raportul tehnic al partidei de atunci spune totul despre ce s-a petrecut pe teren: Şuturi la poartă: 27-4, Şuturi pe poartă: 17-2, Cornere: 10-1. Tunarul Craiovei, Ioan Oblemenco n-a fost convocat. Nici Mihai Adam de la Cluj, alt golgeter pur-sânge.

La vremea aceea, fotbalul românesc mai dispunea de vârfuri speculative precum Miţu Dănilă (avea 22 de ani, deja se remarcase la nivel naţional), Flavius Domide de la Arad, Rozsnyai de la Jiul, Caniaro de la Târgu Mureş etc. Mai era, bineînţeles, marele Dobrin.

Mircea Lucescu, altă absenţă notabilă de la acea partidă, avea să spună, câteva decenii mai târziu, că un antrenor destoinic poate face ca echipa să ducă mingea cu lejeritate în treimea adversă. Însă, de acolo şi până la plasa porţii, totul depinde de inspiraţia şi clasa jucătorilor din atac. Atunci aveam din belşug fotbalişti capabili de aşa ceva. Acum?

Vârfuri de careu ar fi Florin Andone şi George Puşcaş. Ambii pe făraş la cluburile lor. Niciunul nu se poate compara cu Mircea Sandu, Dumitrache, Dudu Georgescu ori Oblemenco.

Jucători ofensivi avem, duc mingea la marginea careului advers, dar dacă nu-i nimeni s-o împingă în poartă, nimeni care să speculeze acele erori infime ale defensivelor adverse, aşa numiţii "oportunişti", e tare greu. Şuturi previzibile, combinaţii previzibile, finalizări doar ca să fie. Tocmai de asta, tocmai pentru că nu avem asemenea fotbalişti, n-am izbutit să învingem Islanda şi am câştigat doar cu 2-0 în Liechtenstein. Distanţă astronomică faţă de acel 9-0 cu Finlanda de pe 14 octombrie 1973. Mai putem reveni la acel nivel? Şi atunci am pierdut calificarea, dar parcă te simţi altfel când baţi Finlanda cu 9-0 decât când te chinui ca peştele pe uscat şi faci 0-0 cu Islanda... Marcel FLUERARU