Minciuna - adevărul actual incontestabil

Minciuna - adevărul actual incontestabil

Minciuna este fie un semn de slăbiciune, fie o menajare a celui mințit. Când este o menajare apare ocazional, când este o slăbiciune devine o obișnuință.

La început minți instinctiv, din teamă, ca să te protejezi. Nu îți dai seama că este o slăbiciune. Cu timpul, cu cât situația devine mai complicată în urma minciunilor, planifici minciuna. Astfel irosești o parte din energie și gândire accentuând propria stare de slăbiciune în fața provocărilor realității.

“Realitatea” fictivă paralelă creată îți asigură o oarecare protecție, dar trăiești permanent cu teama spargerii oglinzii false a minciunii. Spargere care ar duce la confruntarea cu adevărul. Teama asta te face să îți conștientizezi slăbiciunea, dar ești incapabil să schimbi starea de lucruri, te-ai afundat.
Cunoașterea adevărului de către cei mințiți nu duce neapărat la spargerea oglinzii, prin spunerea lui.

Oamenii pot accepta să trăiască în acest mod, mințiți. În astfel de împrejurări uneori se instalează o anumită afecțiune a mincinosului față de cel mințit. Iată, deși l-am mințit, el se face că nu a înțeles și continuă să fie firesc cu mine. E o afecțiune plină de compasiune dacă firescul vine din neputința celuilalt de a spune adevărul, din propria sa slăbiciune de a ieși dintr-o stare de lucruri, sau plină de recunoștință, dar și de teamă, când acceptarea situației de facto din partea celuilalt vine dintr-o anumită compasiune față de mincinos, din răbdare întru îndreptare. Faptul că celălalt e puternic și capabil să facă asta nu e convenabil, pentru că nu știi dacă va rămâne binevoitor, sau se va sătura și va sparge oglinda. Dacă ai un caracter orgolios teama e cuplată nu cu recunoștință, ci cu un sentiment de umilință, simți că cel care nu spune adevărul o face ca să te simți umilit, inferior. Mai că nu-i reproșezi că nu te dă pe față ca mincinos, ai prefera să-i simți răutatea decât superioritatea.

Uneori acceptarea trăirii în minciună și cu minciuna duce la o naturalizare a acesteia de către toți cei implicați. Lumea fără minciună pare utopică, imposibilă. Și totuși ea rămâne cea reală, la care ne raportăm, aflată dincolo de spoiala gardului. Dar nu mai concepem să trăim fără garduri spoite.

Dacă minciuna este privată, responsabilitatea morală a celor care o spun și o acceptă e limitată la ei înșiși. Consecințele sunt mult mai mari dacă e publică. Pentru că atunci mulți oameni fiind la distanță de mincinos nu vor cunoaște adevărul, pentru că nu pot intra direct în contact cu realitatea, vor trăi într-o lume construită obiectiv pe minciună. Fără nici o vină.

Minciuna prin intrigi, prin clevetire și prin metode similare adoptate în media poate construi o astfel de lume. Și o construiește. Minciuna aceasta obligă la contrareacție. Contrareacția cea mai eficientă poate fi ignorarea, când e vorba de o simplă invenție, sau spunerea unui adevăr complet, când e vorba de o minciună prin omisiune. Absența contrareacției face care “realitatea” să devină realitate în lumile personale ale multor oameni. Acești oameni devin susținătorii mincinoșilor publici.

Pentru a se apăra mincinoșii publici tind să instituționalizeze minciuna. O comisie, un for oficial, vor spune atunci că minciuna reprezintă adevărul. Cu cât situația devine mai frecventă și se manifestă în mai multe domenii, cu atât statul va fi mai dominat de minciună. Adică un stat slab, să nu uităm că minciuna e un semn de slăbiciune.

Situația mai poate fi salvată doar dacă cetățenii, poporul, națiunea, practică încă adevărul, măcar pe ici pe colo, sau în unele regiuni, în unele comunități. Practicarea adevărului într-un stat slab, în care minciuna s-a instituționalizat, se poate face doar prin reguli nescrise, prin valorile tradiționale ale oamenilor. Statul acaparat de mincinoși se va apăra de adevăr încercând să distrugă aceste oaze, să corupă și să atragă în mocirla minciunii. Prin educarea tinerilor în minciună, sau, dacă nu (mai) există un control atât de puternic, prin distrugerea sistemului de educație. Ignoranții sunt mai vulnerabili la manipulare, la imersare în minciuna mediatică decât sunt cunoscătorii liberi, deschișii la minte.

Obiectivul statului acesta va fi crearea unei culturi a minciunii. Știutorii adevărului mincinoși, care dețin statul, se vor confrunta cu știutorii adevărului încă liberi. Când primii înving mai știu adevărul doar niște oameni din instituțiile statului. Știind adevărul ei dețin astfel și cea mai mare putere.

Spunerea adevărului devine în aceste condiții un pericol pentru stat. Spargerea oglinzii echivalează cu spargerea statului mincinos, puternic doar față de cei pe care i-a distrus constrângându-i la a trăi în minciună, și slab față de statele care pot trăi în adevăr.

Dacă nu s-a ajuns în acest stadiu încă, spunerea adevărului echivalează cu reformarea instituțiilor statului. Puținii cetățeni care rostesc adevărul nu pot face asta singuri, ei sunt dominați de cei construiți în minciună. Un ajutor poate veni de la concetățenii lor care au plecat în societăți construite mai mult pe adevăr decât pe minciună. Când adevărul rostit de ei se poate auzi și în țară.

Atunci când când nu mai există nici o diasporă a adevărului, când lumea întreagă e construită pe minciună, nu se mai poate face nimic. Singurul pericol pentru o astfel de lume rămân cei care știu, totuși, adevărul. Minciuna nu poate deveni un mod universal de viață, prin chiar statutul ei de contrar al adevărului.

Nemaivând de cine să se apere, mincinoșii sunt singuri, față în față cu minciuna lor, învelită de o lume pe care au construit-o și cu care nu au ce să facă mai mult decât au făcut. Ce urmează mai departe va depinde probabil de felul adevărului ascuns. Un sfârșit trist, dar probabil frecvent, ar fi moartea în minciună. Un alt sfârșit, poate la fel de frecvent, este mințirea de sine, să ajungi să crezi propriile minciuni. Ambele duc la posibilitatea apariției unui adevăr liber, la o renaștere prin dispariția minciunii.

E preferabil, totuși, să încercăm să evităm o astfel de situație, să preferăm actualul simplei posibilități. Rostind adevărul de acum, distribuind adevărul cât mai multor oameni, respingând monopolul asupra adevărului.

Și nu în ultimul rând, contextualizând importanța adevărului. Nu putem trăi frumos fără un anumit fel de minciună prin omisiune. Discreția este, în fond, o calitate la fel de mare ca sinceritatea.