Politehnica Iaşi, sub vraja fotbaliştilor exotici

O glumă neaoşă circulă de câteva zile pe net în legătură cu campania de achiziţii făcută în această iarnă de conducerea Politehnicii Iaşi. După ce a adus un jucător din Liechtenstein şi un altul din Luxemburg, un suporter mai hâtru a comentat: „dar din Vatican, pe când”. Poate vine vreun cardinal, sfinţeşte vestiarul şi terenul, face slujbe întru viitoarele victorii... Altul, sub o poză cu naţionala statului Malawi, a comentat sarcastic: „Poli este hotărâtă să le dea şanse juniorilor de la Academie”.

Aceste ironii (şi probabil că or mai fi) nu sunt deloc gratuite. A greu de înţeles logica staff-ului administrativ, care a fost strategia pentru această perioadă de transferuri, în condiţiile în care se clama un sezon de primăvară în care cheltuielile să fie reduse la maxim, să se facă economie peste tot unde se poate. S-a sacrificat şi cantonamentul de iarnă pentru asta. Un cantonament mult mai util decât achiziţiile luate în derâdere de o parte a suporterilor. O perioadă de pregătire centralizată, cu meciuri tari, ar fi dus la o creştere sigură şi clară a calităţii jocului. Chiar cu lotul rămas la încheierea primei părţi a sezonului.

De ce au fost aduşi ivorianul venit din liga a doua finlandeză (nu spune nimeni de când nu a mai jucat, la ei campionatul s-a încheiat în octombrie), luxemburghezul şi cel din Liechtenstein? Aduc ei plus-valoare? Chiar dacă da, e rentabil, sunt indicate aceste mişcări, în condiţiile în care Politehnica nu are niciun obiectiv pentru această ediţie de campionat? Merită cheltuirea unor sume deloc derizorii pentru aducerea de jucători exotici pentru o clasare, în cel mai fericit caz, pe locul 7?

Să detaliez un pic. Niciun jucător străin nu vine să joace la Iaşi pe mai puţin de 2.000 euro. Salariu net. La care se adaugă taxe, impozite, chiria, prima de instalare. Cam 4.000 euro lunar pentru fiecare jucător străin adus. Deocamdată, pare-se, e vorba de patru. Dacă mai vin şi alţii, suma creşte frumuşel. Bani cheltuiţi pentru ce? Să existe, la nivelul conducerii, frica de o retrogradare ruşinoasă? Posibil, altă explicaţie nu poate fi, dacă pornim de la premiza corectitudinii şi onestităţii. Insinuatorii de profesie o vor da, probabil, pe eterna poveste cu comisioanele. De data asta, cam greu de crezut aşa ceva. Pentru simplul motiv că Şfaiţer nu-i omul care să-şi rişte o reputaţie dobândită cu multă muncă şi multă migală pentru câţiva biştari.

În fine, e prematur acum de tras concluzii, poate că noile achiziţii vor fi nişte revelaţii, vom vedea. Cert e că se puteau investi aceşti bani în ceva mult mai sigur şi mai necesar clubului. În extinderea bazei din Abator, de exemplu. Sau în amenajarea unei baze noi. Ori, de ce nu?, în Academia de Juniori.

Prin acordarea unor salarii decente antrenorilor de acolo. Salarii care să-i determine a se concentra strict pe activitatea de acolo, să nu se mai gândească la alte surse de venit. Cu banii daţi ivorianului venit de undeva de prin liga a doua finlandeză, s-ar rezolva mulţumitor problema asta. Aproape că li s-ar dubla salariile antrenorilor de la copii şi juniori. Care, nemaifăcând şi alte activităţi, ar avea timp să se perfecţioneze în meserie. Şi-ar permite să investească în literatura de specialitate. Evident, rezultatele n-au cum să apară peste noapte. Hagi a demarat proiectul său în 2007, a cheltuit deja o avere. Dar a şi încasat sume frumoase din vânzările de jucători. N-ar fi rău să ne reamintim că Poli şi Viitorul au promovat în acelaşi an în prima ligă. Braţ la braţ. Dar, pe prima scenă, traiectoriile au fost altele. Unde a ajuns Hagi cu proiectul său şi unde este Poli. Hagi tocmai a cumpărat 50 hectare pentru a-şi dezvolta baza de pregătire. La Iaşi, patru grupe de juniori pe trei terenuri şi exotici poposiţi în valuri. Din şase-n şase luni şi doar pentru şase luni... Marcel FLUERARU