Cum se petrece la nuntă în Japonia

 Eram cu un grup de turiști la templul Meiji  și mă întrebam dacă vom avea norocul să vedem o nuntă tradițională. Chiar și după atâta timp, dacă pe mine încă mă fascina mireasa îmbrăcată în kimono-ul alb, shiromuku, îmi dădeam seama ce pitoresc trebuia să fie pentru cei de-abia ajunși în Japonia. Și am avut noroc: am văzut trecând două astfel de japoneze însoțite de tot alaiul. Turiștii s-au bucurat, au făcut zeci de poze, iar eu m-am minunat cum naiba nu moare nimeni de insolație într-o zi caniculară de august. Atunci am fost întrebată dacă așa sunt toate nunțile în Japonia. Aproape că am izbucnit în râs, amintindu-mi de nunțile de tip european, de prost gust, la care am fost nevoită să particip și câți bani sunt cheltuiți pe ele. S-ar putea să vă întrebați, „Păi stai așa, Yamamoto, n-ai avut și tu nuntă în Japonia?”. Ba da, am avut, n-am cum să mint: s-au cheltuit bani și atunci, nu ai mei orișicum, că eram prea tânără să am bani și prea naivă să înțeleg toată industria din spatele acestor evenimente. Totuși, nunta mea n-a fost de prost gust, pentru că a fost a mea. Și ca să răspund la întrebare: nu, nu toate nunțile sunt tradiționale.

Astăzi, nunțile cu tematică creștină sunt cele mai populare, 64,3% dintre cupluri alegând acest stil – deși este aproape întotdeauna doar un stil, rar legat de credințele religioase ale celor care le aleg. Acestea sunt urmate de cununiile civile (16,8%) și de nunțile Shinto (16,7%). Un număr foarte mic optează pentru o ceremonie budistă sau pentru simpla înregistrare a actelor fără nicio altă bătaie de cap.

Nuntă – căsătorie (religioasă); ceremonial și petrecere organizate cu prilejul unei căsătorii (religioase). Nuntă în Japonia – un spectacol în care doi indivizi îndrăgostiți sărbătoresc începutul unei aventuri comune, cu promisiunea de a rămâne împreună la bune și la rele… o tradiție veche de câteva secole… o afacere de miliarde de yeni.

Să te căsătorești în Japonia este una dintre cele mai costisitoare modalități de a-ți uni destinele. În jurul acestei afaceri a înflorit o industrie imensă, de la filme Blu-ray de înaltă calitate ale evenimentului, la petreceri unde mireasa își schimbă ținuta de câteva ori – purtând rochii extravagante – la înmânarea verighetelor, tăierea tortului, galoanele de șampanie și preoții fățarnici. Nevin Thomson spune într-un articol publicat în decembrie 2016: I have married 900 people in Japan. Back in the late 1990s early 2000s, I moonlighted as a fake priest and officiated 450 weddings without ever being ordained – or even being especially religious. I’m white, male, and I was available. And that’s really all it took to get the gig.*

Sunt lesne de observat numeroasele capele cu design exagerat, bisericile europene care-ți put a faux – imitații fidele – în cele mai celebre zone ale Tokyo-ului, dar în interiorul cărora se ascunde o mașinărie economică bine unsă, care oferă un schimb incredibil de profitabil pentru marile corporații care le dețin. Multe rochii de mireasă sunt importate din China sau Europa și sunt închiriate viitoarelor mirese, fiind adesea refolosite, și nu o dată, ci de mai multe ori. Agenții pricepuți ar putea susține că este o afacere ecologică, dar în realitate, este doar o mișcare inteligentă din punct de vedere comercial. Potrivit Marriage Trend Survey 2021, numărul mediu de persoane invitate la o nuntă este de 43, iar costul mediu este de 2.923.000 de yeni (în jur de 20.000 de dolari). Dar își scot banii? Probabil că da, darul de nuntă diferă în funcție de gradul de rudenie și relația pe care o au invitații cu mirii, așadar prietenii și colegii vor contribui cu 30.000 de yeni (203 de dolari), șefii cu 50.000 de yeni (340 de dolari), rudele îndepărtate în jur de 30.000-50.000 de yeni, iar rudele apropiate vor da între 50.000-100.000 de yeni.

Când estul se întâlnește cu vestul

Pentru majoritatea japonezilor, conceptul căsătoriei a fost modelat de decenii de cinematografie și romane de dragoste. Ceremonia modernă de nuntă este o combinație între tradiție și influențe hollywoodiene, dar, sub stratul comercialismului, se ascunde o semnificație profundă. În 1993, nunta Prințesei Masako a fost un eveniment foarte popular care a îmbinat tradițiile formale japoneze și cele occidentale, generând un val de mirese imitatoare. Aceste noi tradiții de nuntă sunt tratate cu mare seriozitate de către cuplurile japoneze, dar să nu uităm că și cele mai vechi obiceiuri sunt relativ noi, în vârstă de doar câteva sute de ani.

Ce înseamnă o nuntă tradițională?

În perioada Edo (1615–1868), structura socială a fost puternic controlată de regimul militar Tokugawa. Căsătoriile daimyo (domnitor feudal aparținând elitei samurailor) și ale familiilor șogunatului au fost aranjate pe baza intereselor politice, cu necesitatea consimțământului șogunului. Ceremoniile de nuntă erau formale, bazate pe convențiile perioadei Muromachi, iar tradițional se ținuseră noaptea, dar în perioada Edo devenise obișnuit să aibă loc ziua. Când un daimyo se căsătorea cu fiica șogunului, ceremonia era mai elaborată, implicând construirea unei noi aripi la reședința sa. Trusourile de nuntă erau semnificative pentru daimyo bogați și puternici și reprezentau rangul social și alianțele politice. Ele erau elaborate și pregătite cu atenție. Ceremoniile de nuntă ale perioadei Edo au lăsat amprente valoroase în istoria culturală.

Pe de altă parte, oamenii obișnuiți aveau o tradiție similară, iar negustorii înstăriți comandau ustensile de casă scumpe și rafinate, mobilier și kimono-uri pentru fiicele lor. Cu toate acestea, ceremoniile lor de nuntă erau mult mai simple, iar trusoul putea fi dus la casa mirelui în doar câteva lăzi. Legile emise de șogunat limitau strict utilizarea aurului și a altor materiale scumpe de către straturile sociale mai puțin înstărite, pentru a controla modul în care își arătau averea.

Ceremonia de nuntă Shinto din Japonia este una dintre cele mai complicate și fascinante, deși este o invenție relativ modernă.Prima mențiune a unei nunți într-un manual Shinto a fost în 1872; dar nu au fost raportate până în anii 1880, iar acestea erau limitate la familiile preoților șintoiști.

Cele douăsprezece trepte ale ceremoniei de nuntă Shinto sunt un ritual complex care păstrează semnificația profundă a credinței Shinto. Mireasa și mirele sunt îmbrăcați tradițional și parcurg etape ca procesiunea către sanctuar (unde sunt prezenți preoții și oaspeții), intrarea în sanctuar (cu familia miresei la stânga și familia mirelui la dreapta), ceremonia de purificare (esențială în credința Shinto), citirea rugăciunii Shinto pentru a anunța căsătoria zeilor, schimbul a trei pahare de sake sacru într-un ritual puternic numit San-San-Kudo, dansul oferit zeilor de către sacerdotese Shinto și altele. Dar, în ultimii ani, foarte puțini mai aleg o nuntă tradițională.

Nunțile la templele budiste sunt și mai puțin căutate, dar totuși reprezintă o experiență specială, mai ales într-unul din templele Zen din Kyoto, de exemplu. Ceremonia este mult mai simplă și implică recitarea sutrelor budiste și schimbul de jurăminte formale în fața unui preot budist.

Cum arată o ceremonie modernă?

Când am spus că nunta japoneză este un spectacol, nu glumeam. Totul este regizat, totul este gândit, nu există nimic neprogramat. Totul a fost planificat până la cel mai mic detaliu cu luni înainte, inclusiv momentul și modul în care mirele și mireasa își fac apariția la ceremonie și, mai târziu, la petrecere (cum să pășească, cum să țină mâinile, cum să se privească, ce să spună). Evenimentul în sine este, de obicei, împărțit în două părți: ceremonia de nuntă (kekkonshiki) și petrecerea de nuntă (hiroen). Un lucru esențial, important de știut, este că la nunțile japoneze nu se dansează, nimeni nu dansează. Ar fi greu de ținut sub control dansul a zeci de invitați, dacă ar fura cineva mireasa? Cum s-ar explica asta? În schimb, cei prezenți vor asista la o serie de discursuri din partea nuntașilor: un discurs din partea șefului miresei, unul din partea șefului mirelui și câte unul din partea celor mai buni prieteni ai fiecăruia dintre cei doi. Vor fi multe lacrimi, iar unul dintre momentele culminante este când mireasa, urmată de mire, citește o scrisoare adresată părinților, în care își amintește momente din copilărie, trecerea la maturitate și încheie discursul mulțumindu-le pentru toate eforturile făcute. Acesta ar fi un moment extrem de emoționant, dacă n-ar exista întregul scenariu din spate. Mirele, în timp ce mireasa își trage mucii, îi ține microfonul și îi întinde discret batista din buzunar. Un alt lucru foarte bine gândit este servirea mesei. E simplu, mirii nu apucă să înfigă furculița în friptură pentru că, în jurul mesei lor, vor trece toți prietenii, colegii, șefii, verișorii, bunicii, nepoții, părinții, mătușile și unchii; toți cu câte o sticlă de băutură în mână, ca să le toarne în pahare mirilor, să dea noroc și să facă poze. Un alt lucru mai puțin cunoscut este că, la picioarele celor doi, există două găleți (foarte elegante, ce e drept) în care amândoi, după fiecare kampai, vor turna acolo lichidul rămas în pahar ca să poată repeta aceeași mișcare cu următorul invitat, astfel încât nimeni să nu se îmbete prea tare. Îmi amintesc cum, la nunta noastră, domnul Yamamoto (după câteva guri de bere), se făcuse roșu ca racul și umpluse găleata în câteva minute.

După vreo două ore, petrecerea se încheie și asta este! Toți sunt trimiși frumușel acasă, dar nu cu mâna goală. Vor primi hikidemono, un mic cadou din partea proaspătului cuplu, ca o modalitate de a le exprima recunoștința pentru onorarea invitației. ご結婚おめでとうございます(Felicitări pentru căsătorie)!

Am plecat din România când eram atât de tânără încât toată lumea din generația mea era încă „pe piață”, fără niciun bănuț pus în inelul de logodnă. Nu pot să spun dacă am ratat ceva grozav în comparație cu nunțile japoneze. Poate doar o porție bună de sarmale și o ciorbă de burtă! Dar hei, asta e adevărata dragoste: sarmale și ciorbă!