Femeie de 100 de ani: „Lumea de azi e tare ascunsă, nu mai ştii cu cine vorgheşti”

Ioana Negru, din comuna vasluiană Fălciu, a împlinit 100 de ani la începutul lui noiembrie. A prins munca la boieri, munca la „cooperativă”, munca în propria curte și, acum, se pregăteşte pentru a treia doză de vaccin. Lucrează „singurică”, cum spune ea, pentru că sunt tot mai puțini oameni care să-i ducă mai departe munca, în țara care se depopulează.

La începutul lui noiembrie, Ioana a împlinit 100 de ani. I-a trăit pe toţi în satul Odaia Bogdăneşti, din comuna vasluiană Fălciu. De pe dealul de lângă sat, se văd luminile de peste Prut.

A crescut şase copii, patru băieţi şi două fete. „Nepoţi nu mai ştiu câţi sunt”, răspândiţi prin toată ţara.

Copiii o vizitează când şi când. În rest, Ioana se descurcă „singurică”. „Singurică îmi fac de mâncare. Cum o fac, aşa o mănânc. Că-i acră, că-i sărată, că-i chipărată… Da chipărat nu mănânc, sărat nu mănânc. Un ceaun de borş cu carne îmi ajunge o săptămână. Un polonic de borş la o masă, atâta, nu pot mânca mult”. „Încă prăşeşte în grădină, vara”, intervine nora ei Mariana, venită în vizită de la Iaşi. „Aşa-i. Şi primarele mi-a zis, când m-a chemat la Sfatul Popular, să-mi dea diplomă, că am 100 de ani: Ce-ai făcut azi? Ce-ai muncit? Toată vara te-am văzut prăşind în grădină! E bine că te porţi, doamnă!”, îşi aminteşte sărbătorita.

La 21 de ani, Ioana s-a măritat. Era în 1942. „M-o cerut băieţi buni şi nu m-am dus. M-am dus după băietul ista care avea trei hectare de pământ. Eu aveam un hectar de pământ şi-am zis că dacă avem patru hectare, nu mai muncesc pe pământurile boiereşti. Nu mai dăm dijmă. Muncesc de pe pământul meu. Şi-aşa am făcut. Nu era urât, dar era hambiţos, el căuta dreptate. Dar dreptate nu-i făcea nimeni nica”. Au venit cei şase copii. Războiul. Foametea. Colectivizarea. „Am trăit cam greu cu dânsul. Greu de tot. Muncea, într-adevăr. Făcea treabă bună. Dar încetul, încetul tare. Bea, dar cu socoteală, aşa. Dar mai rău era când era treaz. Când se-mbăta, se culca. Am avut viaţă cu el ca câinele cu mâţa”, spune Ioana, iar nora şi fiul izbucnesc în râs.

Din 1999, Ioana e văduvă. „Nu-mi pare rău că am rămas aici, nu-mi pare rău, că aşa o vrut Dumnezău. Să munceşti cât poţi, c-atunci îi bună viaţa. Eu când ies afară şi văd toate câte mi le-am făcut, îmi creşte inima. E muncit de mine. Am căutat oameni, nu găseam, veneam şi mă-ntindeam oleacă pe pat. Dau drumul oleacă la televizor. Măi, cine-a să vie să-mi prăşească? Cine dă mâncare la pui oare? Şi mă sculam şi ieşeam”.

Cât mai poate, Ioana munceşte încă. Iar seara, „mă gândesc la Dumnezău, numai la Dânsul, la nimenea altcineva, că răul, slavă Domnului…”. Lumea de azi i se pare „tare ascunsă, nu mai ştii cu cine vorgheşti”.