Secretul numelor de familie care se termină în „-escu”. Singurii care aveau voie să le poarte din România. Tradiția datează de 150 de ani

 Multe familii din România poartă un nume care are terminația ,-escu’. Specialiștii au venit cu detalii despre secretul din spatele acestora. Ce ascund  și care este istoria lor? Acestea au apărut în urmă cu 150 de ani și doar unii oameni aveau voie să le poarte. ,,La noi, la români, la început exista tot sistemul numelui unic şi netransmisibil, iar oamenii se numeau simplu: Ion, Petru sau Gheorghe. Cu timpul însă, era tot mai dificilă individualizarea persoanelor ce purtau acelaşi nume”, susține un expert. 

 

 

Ce secret ascunde numele care se termină în „-escu”: doar unii oameni  îl purtau înainte

Sufixul ,escu’ a devenit un brand românesc în formarea numelor. Mulți români poartă nume de familie care se termină astfel. Acestea sunt considerate tradiționale și au apărut în urmă cu mai bine de 150 de ani.

S-a generalizat ideea că acest sufix a fost întotdeauna atașat numelor, dar studiile arată că numele terminate cu ,-escu’ au apărut mai târziu în societatea românească, în secolul al XIX-lea.

Specialiștii au explicat că oamenii nu aveau nume în Evul Mediu, ci doar prenume. Acesta era primit la botez și de obicei avea inspirație biblică. 

Pentru a fi individualizate, persoanele primeau și o poreclă sau numele ocupației de bază ori chiar prenumele tatălui. De exemplu: Ion din Straja sau Vasile cel Mic. Sistemul era aplicat în toată Europa, și chiar și în alte regiuni ale lumii.

,,Exista tot sistemul numelui unic şi netransmisibil”

„De regulă, prenumele se alegea dintre numele sfinţilor, în timp ce numele a fost alcătuit în funcţie de împrejurări. Astfel, unele persoane şi-au luat ca nume pe acela al locului de origine, altele o poreclă, o profesie, nume de animale, păsări etc.(…).

La noi, la români, la început exista tot sistemul numelui unic şi netransmisibil, iar oamenii se numeau simplu: Ion, Petru sau Gheorghe.

Cu timpul însă, era tot mai dificilă individualizarea persoanelor ce purtau acelaşi nume, astfel încât au început să se folosească formulele Ion fiullui Gheorghe, Petru fiul lui Stan”, precizează specialiştii doctor Paraschi Peţu şi doctorand Marius Sorin Bozgan în lucrarea „Aproape totul despre nume“. 

În secolul al XVIII-lea au apărut primele inițiative de transcriere a numelor de familie. Adăugarea sufixului menționat ca o necesitate în administrație.

De asemenea, el nu s-a îndepărtat de la origini, pentru că a avut dintotdeauna însemnătatea din Evul Mediu, adică ,,-escu”/,,fiul lui”. Unii consideră terminația ca fiind de origine slavă. Există în popor ideea că doar cei importanți sau bogați purtau astfel de nume.