„M-am îndrăgostit de criminalistică pentru ce mă face să simt: provocarea, misterul, satisfacția descoperirii”

 * dialog cu dr ing. Irina Obrocea, fondatorul singurului Club de Criminalistică pentru Tineri din România

- Cum se împletesc sensibilitatea și forța ta interioară în felul în care coordonezi acest club de investigații, oferindu-le membrilor încrederea și siguranța de a-și explora abilitățile?

- Pentru mine, sensibilitatea și forța interioară nu se exclud, ci se împletesc armonios. Criminalistica nu este doar despre fapte și dovezi, ci și despre oameni, despre poveștile și trăirile lor. Prin acest club, nu vreau doar să le ofer tinerilor cunoștințe, ci și încrederea că vocea lor contează, siguranța că sunt ascultați și sprijinul necesar pentru a-și descoperi potențialul. Sensibilitatea mă ajută să privesc dincolo de aparențe, să le înțeleg frământările, pasiunile și nesiguranțele, să creez un spațiu în care fiecare se simte liber să exploreze, să învețe și să crească. În același timp, forța interioară mă ajută să-i ghidez cu determinare, să-i inspir să-și depășească propriile limite și să meargă înainte cu încredere, chiar și atunci când sunt cuprinși de îndoieli. Cred cu tărie că fiecare dintre noi are potențialul de a face lucruri extraordinare atâta timp cât își păstrează curajul de a merge mai departe și deschiderea de a descoperi nu doar lumea din jur, ci și pe sine.

- Ce moment sau experiență te-a făcut să te îndrăgostești iremediabil de acest domeniu?

- Momentul în care am înființat acest club nu a fost doar o decizie, ci începutul unei călătorii care mi-a redefinit complet felul în care privesc lumea și ceea ce pot dărui mai departe. A fost clipa în care am simțit că pasiunea mea pentru criminalistică nu este doar o simplă curiozitate, ci o punte către oameni, către povești, către visuri care așteaptă să fie descoperite. Totul a început ca o idee—un loc unde tinerii să învețe științele prin experiență, să-și antreneze gândirea analitică, să-și cultive răbdarea și atenția la detalii. Dar, pe măsură ce am văzut curiozitatea din ochii lor, felul în care se implicau în fiecare caz, cum începeau să caute dincolo de suprafață, am realizat că acest club este mult mai mult decât un spațiu de învățare. Este o poartă către autocunoaștere, un teren de explorare a propriului potențial, o lecție continuă despre încredere, perseverență și curaj.

Nu m-am îndrăgostit de criminalistică doar pentru complexitatea sa, ci pentru ce mă face să simt: provocarea, misterul, satisfacția descoperirii. Dar mai ales pentru felul în care îi transformă pe cei care o studiază. Îmi mențin vie această pasiune nu doar prin curiozitate și studiu, ci prin bucuria de a o împărtăși. Nimic nu mă împlinește mai mult decât să văd cum un tânăr descoperă că poate mai mult decât credea, că își dezvoltă o nouă perspectivă, că începe să privească lumea cu alți ochi. Acum 8 ani am decis să ies din zona de confort și să mă arunc într-un domeniu care avea să mă provoace zi de zi. M-a fascinat ideea că fiecare detaliu ascunde o poveste, că adevărul nu este mereu evident, dar poate fi găsit de cei care știu să privească mai atent.

- Cum reușești să menții vie pasiunea și să o dăruiești și celor din jur?

- Prin copiii și tinerii de la club. Prin fiecare întrebare neașteptată, prin fiecare copil care descoperă ceva nou și prin fiecare conversație care mă provoacă să gândesc diferit. Clubul nu este doar un loc unde învățăm criminalistică, ci un spațiu unde ne descoperim pe noi înșine, unde fiecare caz investigat devine și o investigație a propriilor limite, a propriilor visuri. Pasiunea nu este menită să fie păstrată doar pentru tine. Iar când văd cum cineva începe să privească lumea cu mai multă curiozitate, cu mai multă logică, dar și cu mai multă empatie, când văd că învață să caute adevărul nu doar în investigații, ci și în propria viață—știu că am făcut alegerea potrivită. Și asta mă face să merg mai departe.

 

- Într-un cadru plin de provocări și tensiuni, cum reușești să-ți păstrezi echilibrul interior și să cultivi armonia în echipă, pentru a lucra împreună cu bucurie și respect?

- Provocările sunt inevitabile în orice domeniu, mai ales atunci când încerci să construiești ceva nou, să inspiri și să creezi un impact real. Totuși, echilibrul meu nu vine din evitarea obstacolelor, ci din felul în care le privesc. Am învățat că disciplina, reflecția și o minte deschisă sunt esențiale pentru a rămâne centrată chiar și în cele mai delicate momente.

În cadrul clubului, încerc să creez un mediu în care fiecare copil și tânăr să se simtă valorizat și ascultat. Când fiecare membru al echipei simte că vocea lui contează, tensiunile dispar de la sine, iar colaborarea devine autentică. Îi provoc să lucreze împreună, să asculte puncte de vedere diferite, să găsească soluții prin dialog și analiză. În acest mod, nu doar învățăm criminalistică, ci și lecții valoroase despre empatie, respect și comunicare.

Dar echilibrul meu nu vine doar din ceea ce le ofer celorlalți, ci și din ceea ce primesc de la ei. Energia mea se reîncarcă în fiecare moment în care văd curiozitatea aprinzându-se în ochii unui copil, în fiecare întrebare care mă provoacă să gândesc mai profund, în fiecare descoperire care îi entuziasmează. Fiecare progres, oricât de mic, este o confirmare că efortul meu are sens.

Totuși, secretul adevărat al echilibrului interior este să nu pierzi niciodată din vedere cine ești și de ce ai ales acest drum. Este ușor să te lași copleșit de provocări sau să te îndoiești de tine atunci când lucrurile nu merg așa cum ai planificat. Dar, de fiecare dată când simt că mă îndepărtez de esența mea, îmi reamintesc de momentul în care am pornit pe acest drum. De pasiunea care m-a făcut să vreau mai mult. De convingerea că educația nu este doar despre informație, ci și despre formarea unor oameni puternici, curioși și încrezători în propriile abilități.

Așadar, echilibrul meu vine din această convingere profundă: că ceea ce fac are rost, că fiecare provocare este o oportunitate de creștere și că fiecare tânăr care își descoperă potențialul prin acest club este o parte din misiunea mea. Și atâta timp cât voi continua să privesc lumea prin ochii lor, curioși și dornici de adevăr, voi avea întotdeauna motivația de a merge mai departe.

- În ce fel se poate transforma arta într-un limbaj tainic al criminalisticii, ajutând la descoperirea detaliilor subtile și creând punți către adevăr?

- La prima vedere, arta și criminalistica par două lumi distincte—una dominată de emoție, intuiție și expresie, cealaltă ghidată de logică, dovezi și raționament rece. Și totuși, privite în profunzime, ele se împletesc într-un mod subtil, dar esențial. Arta este, în esență, un exercițiu de observație, interpretare și povestire—aceleași abilități fundamentale pentru un investigator. De ce un obiect este așezat într-un loc în care nu ar trebui să fie? În spatele fiecărui indiciu există o poveste, iar rolul investigatorului este să o descifreze, exact cum face un artist când interpretează o operă. Mai există și un alt punct comun între aceste lumi: creativitatea. Arta nu se limitează la reguli stricte, ci inovează, provoacă, creează conexiuni neașteptate. La fel, criminalistica nu înseamnă doar urmarea unor pași standard, ci și capacitatea de a privi din unghiuri diferite, de a imagina scenarii, de a corela fapte care, la prima vedere, nu au nicio legătură. Uneori, cheia unui mister nu se află în ceea ce este evident, ci în ceea ce pare invizibil, exact ca într-o pictură în care, dincolo de imaginea de ansamblu, se ascund simboluri subtile, umbre și mesaje ascunse. În cele din urmă, atât arta, cât și criminalistica folosesc același limbaj al detaliilor fine, al observației atente și al poveștilor nerostite. Fiecare urmă lăsată de o pensulă pe pânză sau de un pas într-o încăpere poate dezvălui adevăruri profunde, pentru cei care știu să privească dincolo de suprafață.

A consemnat Maura ANGHEL