„Dacă mâine ar fi să schimb lumea, în primul rând aş discuta cu Dumnezeu despre planurile Sale, care sunt mult mai importante decât ale noastre, pământenii”

  Martie este, prin excelență, o lună dedicată femeilor. Nevoia de sărbătoare ține de identitatea umanului și nu este deloc întâmplătoare această asociere a feminității cu renașterea naturii la debut de primăvară. Ca un dar și o provocare lansate în luna feminității, am invitat câteva doamne la dialoguri scurte despre locul și rolul lor într-o societatea plină de frământări. Am stat de vorbă cu pianista Vasilica Stoiciu Frunză, conf. univ. la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” Iași.

 

- Sunteţi o pianistă cunoscută, apreciată. Privind retrospectiv, care au fost  principalele momente care v-au jalonat parcursul? Când și cum aţi ştiut că muzica va fi prima şi poate singura chemare?

- Mulţumesc pentru aprecieri! Ca majoritatea dintre colegii mei de profesie, sunt rezultatul dorinţei părinţilor de a-mi oferi educaţie cât mai valoroasă.  Data de 1 martie, pe când aveam cinci ani, unsprezece luni şi trei săptămâni, mi-a rămas perfect în memorie, fiind borna numărul 1 în ceea ce urma să devină lunga prietenie cu pianul, cu muzica. Atunci, de mână cu mama, am mers la prima lecţie de pian la doamna profesoară  Lina Şum, la Piatra Neamţ. Cum e firesc, următorii opt ani au fost clarificatori pentru curajul de a pleca de acasă şi a urma un liceu de specialitate (Liceul de muzică şi arte plastice „Octav Băncilă” din Iaşi). Odată ce porneşti pe acest drum, intersecţiile către alte zări pot fi tentante. Depinde  de ce simţi, cum şi alături de cine evoluezi, ce rezultate ai, cât te ţin nervii. La mine a fost sens unic cu privilegiul de a avea părinţi conştienţi că e bine să fac ce cred că mi se potriveşte, care m-au susţinut la limita maximă a puterilor lor, deasemeni cu profesori de pian excepţionali, doamna Doina Simovici şi marea pianistă, maestra Sofia Cosma.

- Iubiţi arta, o slujiţi, iar ea, la rândul ei, v-a adus multe daruri. Care a fost cel mai frumos moment trăit la clapele pianului?

- Când, se pare că am reuşit să comunic, prin tot mecanismul extrem de complex care se pune în funcţie atunci când eşti în faţa claviaturii, mesajul din sufletul şi mintea compozitorului. E fascinant.

- Aţi cântat cu artişti celebri. Vă rog să ne împărtăşiţi din câteva momente care v-au rămas lipite de suflet. Lângă cine aţi simţit că muzica este cu adevărat înălţătoare?

- Atitudinea mea este egală cu toţi partenerii de cânt, indiferent de vârstă, nivel, experienţe. Consider că, pe drumul foarte dificil pe care l-am ales, cel al pianistului colaborativ (acompaniator), am avut întâlniri artistice care mi-au marcat viaţa profund.

Doresc să subliniez faptul că, a face muzică împreună cu un partener foarte valoros, nume important pe plan mondial, este, pe cât de motivant, pe atât de responsabil. Şi faci acest „lucru” pentru că ştii că poţi, vrei, eşti solicitat, îţi asumi cu bucurie, nu pentru că ai nevoie să-ţi ridici cota – aşa cum a îndrăznit să-mi spună un coleg de breaslă la un moment dat.

A fi în simbioză, ca într-o vrajă cu mezzo-soprana Viorica Cortez, cu tenorul Florin Diaconescu,  soprana Maria Slătinaru-Nistor, soprana Mioara Cortez, tenorul Daniel Magdal, cu basul George Emil Crăsnaru,  baritonul Florin Estefan, soprana Adriana Severin, cu soprana Elena Moşuc, cu violonistul  Sherban Lupu şi afişele pot continua mult în cei treizeci şi cinci de ani de activitate artistică neîntreruptă şi onorantă. Consider anul 2021 un cadou venit în întâmpinare – uşor de înţeles de ce - o culminaţie, prin repertoriile şi scenele pe care le-am prezentat. Împreună cu tenorul Daniel Magdal, solist al Operei Naţionale Bucureşti, am reuşit un program unic, extrem de dificil, Iubitei de departe, lieduri de Ludwig van Beethoven, pe care, ca un miracol, cu public, l-am prezentat în două festivaluri internaţionale, „Mărţişor” de la Chişinău, Republica Moldova şi „Orfeul Moldav” de la Tescani – Bacău, deasemeni la Craiova şi Piatra-Neamţ.

Despre sentimentul că „muzica este cu adevărat înălţătoare” a fost şi seara  magică de 7 iulie când, împreună cu soprana Elena Moşuc  am cântat pe scena Ateneului Român din Bucureşti în deschiderea Festivalului internaţional de mare anvergură, „Vara magică”. Cum să nu fii smerit şi mulţumitor?

- Ca în orice carieră, există şi recunoaştere a valorii, dar şi momente în care lucrurile nu sunt aşa cum trebuie să fie. V-aţi simţit vreodată marginalizată din cauza statutului de femeie? Ce aţi făcut în acel moment? Cum v-aţi ridicat?

- În ceea ce mă priveşte, mă feresc de noţiunea de „carieră”. Consider că m-am pregătit atâţia ani – pian, muzicologie, management artistic - pentru activitate artistică de muzician. De ce? Pentru că, prin natura domeniilor, ştiu să mă ocup de un spectru larg de cuprindere.

„Lucrurile” sunt aşa cum sunt, cu un bioritm fluctuant în funcţie de mulţi factori, ca în viaţă. De aceea, în faţa unor obstacole mi-am pus întrebarea  simplă „de ce” şi am încercat să găsesc răspunsul cel mai logic, de obicei greu, complicat, plin de tot felul de factori umani mai mult sau mai puţin vizibili. Dar am încercat să privesc dincolo de aparenţe, să înţeleg ce a dus la situaţia respectivă. De aceea nu am simţit discriminare, în sensul strict al noţiunii, ci o combinaţie searbădă, în doze variabile, de disconfort evident provocat de apariţia şi competenţa mea, amestecat cu frică şi frustrare. Nu toţi pot păcăli, iar în faţa mea chiar nu e cazul.

Ce am făcut? În primul rând  nu am avut de ce să cad. Am continuat cu fruntea sus şi inima curată, împotriva vântului. Fără compromisuri, rugăminţi jenante, servilism, patimă. Atât. 

- Sunteţi şi cadru didactic. Dacă ar fi să le oferiţi un sfat viitoarelor artiste, ce le-aţi spune?

- E atât de frumos şi tonic să faci muzică împreună cu tinerii! Majoritatea sunt copii buni,  valoroşi, sensibili, cu talent artistic. Eu comunic mult cu studenţii, nu dau sfaturi, ci eventual îmi spun părerea. Le spun să se pregătească în aceşti ani în care deschid ochii către o altă lume, au privilegiul de a descoperi, experimenta, învăţa. Desigur, fetele au atuul incontestabil al feminităţii, dar le încurajez cu blândeţe, cu exemple din viaţă, să nu se bazeze pe situaţii trecătoare, ci să adauge conţinut valoros prin atenţie la ce şi cum asimilează şi cum folosesc ceea ce ştiu, întotdeauna cu demnitate şi conştienţă a valorii. În profesia noastră vocaţională sunt particularităţi, reguli specifice nescrise care nu se învaţă la cursuri, de aceea consider că rolul nostru este mult mai extins decât în alte domenii. Am avut bucuria să văd rezultate declarate cu bucurie de foşti studenţi, unii deveniţi între timp, colegi valoroşi.

- Familie, carieră… Cum aţi integrat acest rol în viaţa dumneavoastră? Cum aţi reuşit să menţineţi echilibrul?

 - …simplu. Cu reţeta clasică, iubire şi comunicare, la care se adaugă ingredientele tainice, efort îndelungat şi grijă pentru înţelegere şi o formă cât de cât de echilibru, empatie, respect, valorizare, cu o viaţă cotidiană dinamică şi cât mai  frumos colorată. Nu e uşor, e o aventură palpitantă continuă.

- Într-o lume a divergenţelor, în care domnii par să domine, ce rol vă oferiţi? Şi de ce?

- Bine spus „par să domine”.  În fond aşa este, dar mai ştim că, discrete  dar atente şi  prezente, doamnele au multe de spus la urechea dreaptă a domnilor. Chiar vreau să fac domnii să zâmbească acum. Niciodată eu nu-mi ofer un rol, pentru că nu am de ce. Eu sunt pur şi simplu. Ştiu, am verificat că pot „citi” în spatele divergenţelor, de la efect la cauză şi pot fi un factor de echilibru acolo unde merită şi sunt bine-venită. Nu am timp de pierdut să descâlcesc amănunte derizorii precum orgoliile masculine goale, neputinţa „vânătorii” complete, gândirea dezordonată, lipsa de principii sănătoase, puterea  afişată cu ostentaţie, ca să dau doar câteva exemple. În rest, nefiind conflictuală, cât mă pricep, sunt gata de analiză cu cine rezistă (analiza ne ajută, ne învaţă să înţelegem lucrurile, situaţiile etc.) răspund (doar) la provocări foarte valoroase pentru că timpul meu este foarte valoros.

- Şi dacă mâine ar fi să schimbaţi lumea, ce ați face?

- În primul rând aş discuta cu Dumnezeu despre planurile sale, care sunt mult mai importante decât ale noastre, pământenii, apoi m-aş uita cu atenţie spre mine. Dacă EL mi-ar permite, în pasul trei mi-aş sufleca mânecile şi aş trece la treabă. Cu bucurie, în armonii.

A consemnat Maura ANGHEL