Ioan Holban, premiat la Chişinău de Institutul Cultural Român

 La Festivalul internaţional „Grigore Vieru”, de la Chişinău, lui Ioan Holban i s-a decernat Premiul pentru critică literară acordat de Institutul Cultural Român.

Critic, istoric literar, eseist şi publicist cu o bogată fişă bibliografică, Ioan Holban este autorul unor studii şi eseuri monografice („Ion Creangă”, „Hortensia Papadat Bengescu”), al unei „Istorii a literaturii române subiective de la origini până la 1900”, dar şi al unor panorame ale literaturii noastre contemporane. Cea mai recentă apariţie editorială a sa, răsplătită cu amintitul premiu, este tocmai o asemenea vastă panoramă. De la o vreme, Ioan Holban nu (mai) scrie cărţi pe o temă anume (precum, de pildă, „Proza criticilor”, apărută în 1983), pe o idee sau despre un autor; el are ambiţia, dar şi expertiza de a cuprinde tot tabloul literaturii noastre din ultimele şapte decenii, când geniile sau marile talente „convieţuiesc” armonios cu ceea s-ar putea numi caracuda, nu doar în sensul junimist al acestei vocabule.

În „Literatura română de azi. Poezia. Proza” publicată la Editura Tipo Moldova din Iaşi (1500 de pagini, format mare), pentru care i s-a şi acordat premiul ce îmi prilejuieşte aceste însemnări, sunt autori de toată mâna. Dincolo de inerentele diferenţe de valoare, unele ameţitoare, toţi fac parte, aşa-zicând, din acelaşi film: cel al literaturii noastre de după finele anilor '40. În fond, fiecare dintre ei şi toţi la un loc reprezintă un întreg şi complex fenomen aflat în plină evoluţie. Fără a fi o istorie în accepţia clasică a termenului, lucrarea lui Ioan Holban oferă implicit şi o imagine diacronică, întrucât criteriul de bază este cel al debutului şi, deci, cel al generaţiilor. De notat că în panorama sa nu au intrat nouăzeciştii şi douămiiştii, consideraţi probabil de critic cu o operă nu îndeajuns de concludentă, necum consolidată. În opinia lui Holban, scriitorii consacraţi în epoca antebelică, dar care şi-au continuat activitatea şi după război, aparţin prin biografia operei (cea care contează cu adevărat) literaturii române moderne şi nu celei contemporane.
Apoi, chiar în spaţiul acesteia s-au produs mutaţii importante, unii autori, ca Ana Blandiana de pildă, abordând cu acelaşi aplomb şi succes şi alte genuri – proză, eseu, jurnal - decât cel/cele care au consacrat-o. Într-un eseu intitulat „B, D, P” – iniţialele de la Barbu Eugen, Dumitriu Petru şi Preda Marin - criticul explică şi nuanţează. Pe scurt, ideea e că proza contemporană ar începe cu Petru Dumitriu, Marin Preda şi Eugen Barbu, “unul dintre argumentele cele mai solide” în sprijinul acestei observaţii oferindu-i-l însuşi primul dintre cei trei mari prozatori, care, în “convorbirile” cu Eugen Simion mărturisea: “Ştiu că noi trei eram cei mai buni pe vremea aceea… Eu sunt mândru că am făcut parte din «sfânta treime», scuzaţi-mi expresia nelegiuită, Barbu, Preda şi cu mine”.

Începutul prozei contemporane, unul fast, ar fi marcat, din punctul de vedere al lui Ioan Holban, de volumul „Euridice. 8 proze” (1947) şi romanul „Cronică de familie (1956) ale lui Petru Dumitriu, „Întâlnirea din Pământuri” (1948) şi „Moromeţii” (1955) de Marin Preda, în fine, „Groapa” lui Eugen Barbu. Criticul reţine ca fiind relevantă aprecierea lui Petru Dumitriu conform căreia momentul de început al noii etape a literaturii române este „momentul Preda”, „Întâlnirea din Pământuri” fiind considerată de Petru Dumitriu, „prima capodoperă” a creatorului „Moromeţilor”. Extinzând analiza, Holban constată că acel început „stă sub semnul realismului”, de vreme ce înşişi Marin Preda şi Petru Dumitriu au mărturisit că refuză ficţiunea. Teza lui Ioan Holban este că „modelul realist va fi specific întregii noastre proze contemporane…”. E de reţinut şi această concluzie a sa: „După 1960 (adică după „obsedantul deceniu” cu al său sterilizant „realism socialist” – nota mea), peisajul s-a animat, valorile s-au construit singure, în afara «criticii de direcţie», a curentelor, şcolilor, grupărilor…”. Ceea ce nu înseamnă că proza şi poezia, şi nu numai ele, datorează enorm criticii şi publicisticii literare de după 1960. Ba, aş crede că unele opere nici n-ar fi fost posibile fără o mare critică, fără o mare conştiinţă critică, ce a fixat literaturii o direcţie estetică fermă.

Masiva lucrare la care mă refer a fost precedată de alte două apariţii pe care le-am comentat, la momentul producerii lor. În 2003, Ioan Holban publica un volum de 600 de pagini, în acelaşi format, intitulat „Istoria literaturii române. Portrete contemporane”, de fapt o suită de 89 de profiluri. Era vorba, atunci, ne informa autorul, de o primă etapă a unei Istorii. În 2007, apărea la aceeaşi editură, Tipo Moldova, o lucrare mai amplă în trei volume: „Poezia”; „Proza”; „Critică, eseu, memorialistică”, ce cuprindea 137 de profiluri. În cea de faţă sunt analizaţi 195 de autori (108 poeţi şi 87 de prozatori).
Dacă la proză începutul este, cum am văzut, marcat de Petru Dumitriu, în opinia lui Holban, sau de Marin Preda, în cea a autorului „Cronicii de familie”, la poezie, începutul, unul fast, se numeşte Nicolae Labiş, urmat, în dispunerea nu întâmplătoare a criticului, de Nichita Stănescu, al cărui rol Ioan Holban îl defineşte astfel: „O mare forţă de iradiere asupra câmpului literar românesc a avut şi încă o mai are, cel puţin în teritoriul poeziei, opera şi personalitatea lui Nichita Stănescu; cu el se împlinea visul retezat al tinerilor scriitori interbelici care mărturiseau efortul multiplicării, al expansiunii eului în real, în planul estetic, adică, dar şi în cel social, al lumii acesteia”.

Ioan Holban este, fără îndoială, unul dintre cei mai importanţi şi mai prodigioşi critici ai literaturii române contemporane. Panorama la care m-am referit o atestă o dată în plus şi pe deplin.