Juan Carlos Onetti – Despartiri. Abundenta perceptiei

Ce e uimitor la o carte uimitoare? Ce fel de lume se vede si ce fel de oameni traiesc intr-o carte buna? De unde vin acei oameni care trec prin carte si incotro se indreapta ei?

Nu e loc de trait, de respirat, fizic vorbind, in cartea lui Onetti.
Nu e loc pentru ca toate privirile sint indreptate intr-o singura directie: un om care vine intr-un oras; un om care vine intr-un oras in care “strainii” nu sint chiar atit de straini, un baschetbalist care vine la sanatoriu. Asta e tot, omul va muri.
Intr-un oras in care nimic nu se intimpla, un oras banal in care strainii vin sa moara de plamini, acolo, vine cineva care nu se conformeaza asteptarilor.

Cel care il vede, cel care ni-l spune, povestitorul, este si el un om din acest oras, stapinul unei circiumi, al unei “dughene”, cum si-o numeste, om invatat cu linistea dupa-amiezelor, cu magnetismul scrisorilor nedesfacute, cu scurgerea fara leac a vietilor. In pupila lui se intinde strada pe care o vedem noi, pe care trece autobuzul din care coboara baschetbalistul, din care coboara nevasta baschetbalistului cu copilul, din care coboara sora baschetbalistului, in care se aude ca un tiuit deranjant tacerea, lipsa oricarei comunicari.

Se aud insa vorbele stapinului barului, puterea fiecarui adjectiv care il insoteste pe baschetbalist ca o cutie de conserva. E plin totul in jur, un asistent, un doctor, o idila ca o sampanie destupata de citeva zile, acelasi drum care vine de peste tot si care nu conteaza incotro se indreapta. Acel om a venit insa cu moartea in el, iar stapinul dughenei e fascinat: acest om pe moarte tace, nu se agata de nimeni, de nimic.

Asa ca ii ramine sa spuna ceea ce nu vede, sa analizeze ceea ce baschetablistul nu spune, sa banuiasca ceea ce poate nu ar fi de banuit, sa-si intinda singur capcane din care singur sa se salveze. Asa se formeaza, se intinde, cuprinde totul, lumea stapinului dughenei, asa devine orasul neincapator, oamenii parca inerti, asteptind confruntarea pe care nici macar nu stiu cum s-o imagineze. Perceptia povestitorului se agata de aerul din jurul omului pe moarte, de nimicul de pe buzele sale, de zilele stufoase in care orele curg la intimplare, fara nici o directie. E o perceptie scapata de sub control, lasata singrura in vidul mortii. Literar vorbind, aici e miza cartii.

Ceva se intimpla, asta e sigur, dar ce?

Nimic exact, sint prezente doar accesoriiile care arata ca ceva se intimpla, nu si intimplarea in sine. Cuvintele se forteaza, mutilate, la limita intelesului, sa treaca dincolo de aceasta liniste a neintimplarii. Nu asa se vine sa se moara, fara sa scoti o vorba, nu asa te comporti cu cei din orasul in care vii sa mori, nu atit de linistit esti cind esti pe moarte. Nu sfidezi asteptarile pe care cei din jur le au de la tine. Ei au vazut aici oameni murind, si nu asa s-au comportat. Sfidare, joc, resemnare … Cine stie?!

Baschetablistul se sinucide.

Sursa: http://nemirabooks.ro