Orson Scott Card – Ender

Cartea lui Orson Scott Card incepe cu o povestiora. Ciudata … Despre un copil. Unul cu ani putini dar talente foarte multe. O poveste despre un joc de-a razboiul, un joc despre ciocnirea a doua civilizatii, un joc care putea fi castigat sau putea fi pierdut, un joc in care nu se concepea abandonul .

Dincolo de joc se gaseste o realitate cruda, o lume condusa de militari, o lume in care pana si copii devenisera unelte ale razboiului.

Povestea a fost pe placul multora, asa ca Scott Card a revenit asupra ideii si a transformat-o intr-un roman. Asa s-a nascut “Jocul lui Ender”. Ce m-a surprins placut a fost pasul urias facut de scriitor de la povestire la roman. A reusit o performanta unica cel putin in ceea ce ma priveste: pentru intaia oara am citit o carte pe care nu puteam s-o las din mana desi stiam din start care va fi finalul.

Povestirea a fost scrisa ca o incercare, romanul are deja limbajul si stilul unui scriitor consacrat, textul are o cursivitate pe care rar am avut ocazia s-o mai intalnesc, nu exista amanunte inutile, deconcentrante, nu exista abateri de la subiect ci din contra se coaguleaza intr- un intreg.

Nu se limiteaza la prezentarea pericolelor prezentate de gandirea rigida, militarista ci devine o superba naratiune despre taria de caracter, despre prietenie, despre superioritatea celui care vrea inainte de toate sa cunoasca mai mult pana si in cazul celor pe care trebuie sa-i infrunte, nu intr-atat pentru a-i putea invinge cat pentru a-i intelege.

Exista o intrebare fundamentala care preocupa de milenii mintile cele mai luminate: cine suntem? Nimic mai simplu: suntem oameni, mi-ar raspunde majoritatea celor interpelati. Problema este ca eu nu caut un cuvant ci intelegerea conceptului. Suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Asta insa mi se pare o definire destul de vaga a umanului. Pentru a putea spune cu exactitate cine suntem, apeland la exemplele din stiintele exacte, ar trebui sa ne raportam la ceva. Pentru a spune cine sunt eu ar trebui sa ma raportez la ceilalti oameni, la semenii mei. Dar noi, omenirea, ca intreg, la ce sa ne raportam?

La intrebarea asta vine Orson Scott Card sa dea un raspuns bun prin “Vorbitor in numele Mortilor”. Practic ne autodefinim prin ceea ce recunoastem ca fiind egal al nostru si prin ceea ce consideram a fi total strain de noi. Atunci cand reusim sa-i intelegem pe ceilalti atunci si ei ne vor putea intelege, se naste o punte de lagatura, un canal de comunicatie care intre fiintele inzestrate cu ratiune duce la aplanarea eventualelor conflicte, la colaborare, la pace si evolutie.

Ce se intampla cand intalnim pe cineva strain? Cat de strain? Noi pentru cineva necunoscut avem un singur cuvant: spunem ca-i strain. Sunt insa limbi in care se face o delimitare mult mai clara, functie de gradul de stranietate a celui in cauza in raport cu noi, au un cuvant distinct pentru cunostiintele care nu fac parte din familie dar sunt totusi apropiati. Un alt cuvant pentru toti cei care nu sunt cunoscuti personal dar sunt recunoscuti ca apartinand aceleiasi specii, avand aceleasi trasaturi, o mentalitate apropiata, etc. Au un alt cuvant pentru acele fiinte care sunt recunoscute ca egali ai nostrii, fiinte cu care este posibila comunicarea deoarece exista concepte similare si exista acei straini care sunt atat de diferiti incat niciodata nu s-ar putea ajunge cu ei la o intelegere deoarece incepand de la scara de valori si termanand cu cele mai uzuale lucruri toate sunt diferite.

Scott Card ne prezinta doua civilizatii total diferite de cea umana, doua societati cladite pe principii diferite, intr-atat de “straine” incat pana si actul final al vietii, moartea, este perceputa diferit, are o semnificatie care duce la ciocniri intre omenire si ceilalti. Pe de-o parte sta civilizatia de tip stup a carei figura centrala este Matca. In cazul acestora vietile indivizilor nu sunt concepute ca existente individuale, uciderea catorva reprezentanti pentru ei nu insemna altceva decat un mod de a-si face cunoscuta prezenta si nicidecum un act criminal. Prin uciderea primilor oameni intalniti nu savarseau dupa propria parere un act ostil indreptat impotriva omenirii, in schimb societatea umana nu reusea sa dea alta interpretare gestului decat cea de declaratie de razboi.

Cea de-a doua civilizatie, cea a “purcelusilor” este una si mai greu de conceput, este de o bizarerie cum numai o minte de artist putea nascoci. Pe masura ce actiunea cartii se deruleaza elementele care initial par a fi la limita imposibilului isi ocupa treptat locul in cadrul intregului si incetul cu incetul ni se cladeste sub priviri o societate care nu priveste moartea ca pe o incetare a existentei ci ca pe-o trecere pe o treapta superioara. Nu una sperata, nu ceva similar existentei in Raiul majoritatii credintelor pamantesti, o existenta confirmata, concreta, o existenta la un alt nivel, sub o alta forma, una in care noi, oamenii niciodata nu ne-am gandi sa cautam ratiunea. Datorita figurii centrale, acelasi Ender Wiggin, in cazul acestei societati se reuseste evitarea unei ciocniri violente intre cele doua civilizatii.

Lucrarea aceasta, care poate fi privita ca un elogiu adus unei gandiri neingradite, este dincolo de actiunea ce se deruleaza pe un fundal de factura mult mai romantica decat “Jocul lui Ender”, o recomandare spre eliminarea prejudecatilor din propria gandire. Prin lectura acestei carti cititorul realizeaza la un moment dat ca se poate regasi pe sine intr-o oarecare masura in orice om asa ca se vede indemnat sa se considere egalul fiecaruia indiferent de limba vorbita, de apartenenta religioasa sau de orice alt criteriu, chiar mai mult decat atat, se simte obligat sa recunoasca dreptul la existenta a oricarei forme de viata si constientizeaza necesitatea studierii acestora in locul eliminarii.

In urma citirii Jocului lui Ender am exclamat: iata o carte completa, intreaga, perfecta, una la care nu s-ar putea nici adauga si nici elimina ceva fara sa fie compromisa opera. Scott Card mi-a dovedit prin “Vorbitor in numele Mortilor” ca nu toate continuarile scrise la o capodopera sunt obligatoriu sub nivelul primei realizari, citind aceasta carte despre Lusitania si despre noile aventuri ale lui Ender a trebuit sa recunosc ca priceperea autorului depaseste orice asteptare a mea.
Totusi nu m-am invatat minte, cu fiecare continuare scrisa la peregrinarile lui Ender m-a facut autorul sa exclam ca de data asta a atins plafonul, mai sus nu poate exista nimic, asa am patit si cu “Xenocid”, apoi cu “Copii Mintii” si cu “Umbra lui Ender”. Dar m-am invatat minte, acum sunt convins deja ca si celelalte carti din Saga Umbrelor imi vor depasi asteptarile.

Sursa: http://nemirabooks.ro