Raţionalitatea sau noima lui "a iubi”

 

 

Multe dintre marile religii şi concepţii de viaţă ale lumii admit faptul că iubirea este un element central al existenţei umane. Dar modul cum ele teoretizează acest lucru diferă, uneori radical. Foarte puţini cunosc exact diferenţele, „amestecând” cu uşurinţă teorii în esenţă contradictorii, şi declarându-se, cel mai adesea, creştini, deşi mărturisesc convingeri absolut păgâne. Sincretismul este, de altfel, alături de sectarism şi secularizare, unul dintre stigmatele societăţii actuale.

Din punct de vedere creştin, există o raţionalitate clară a iubirii, o noimă a ei, şi, în plus, o ierarhizare a iubirii. Cel ce îşi însuşeşte şi asumă concepţia de viaţă creştină este în cunoştinţă de cauză aupra acestor lucruri, ştiind a se feri de iubirea dezordonată sau păcătoasă. Dumnezeul Treimic a creat lumea nevăzută, pe cea văzută, iar la finalul Creaţiei pe om, din iubire, în vederea dialogului cu El. Omul, fiind singura fiinţă creată după chipul şi spre asemănarea cu Creatorul său, are în matricea sa genetică atributele divine ale iubirii şi creaţiei. A iubi şi a crea sunt la fel de intrinseci omului ca şi lui Dumnezeu. Iar după cum Dumnezeu a creat o singură făptură după chipul Său, raţională, în vederea dialogului în iubire reciprocă, a comuniunii, din raţionalitatea iubirii dumnezeieşti derivă şi raţionalitatea iubirii umane. Dumnezeu iubeşte mai presus de orice creatură văzută pe om. Iar omul are poruncă de la Dumnezeu să-L iubească mai mult decât orice pe El. După cum Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii - fie ei buni sau răi -, la fel omul are poruncă a-şi iubi aproapele ca pe sine însuşi. Apoi, omul are responsabilitatea de a stăpâni Creaţia, de a se folosi de ea raţional, pentru a-şi cultiva dialogul cu Creatorul şi semenii, menirea sa fundamentală. Deci, din punct de vedere creştin, cel ce iubeşte mai mult omul sau orice altceva decât pe Dumnezeu, iubeşte iraţional, dezordonat, păcătos. La fel cel ce se iubeşte pe sine în detrimentul aproapelui (egoistul, hrăpăreţul), sau cel ce iubeşte aproapele mai mult decât pe sine (sinucigaşul din iubire idolatră a unei/unor persoane). O formă curentă de iubire dezordonată, păcătoasă, este infidelitatea în căsnicie. Iar o formă gravă de alienare a iubirii de sorginte divină este ataşamentul, afecţiunea exagerată a omului faţă de lumea animală, vegetală, sau de obiecte. Nefirească, dincolo de logica divină este însă şi ne-grija pentru, sau folosirea iraţională a Creaţiei, de către om.

Aşadar, cei ce iubesc şi se iubesc ar trebui, înainte de toate, să cunoască raţionalitatea, noima iubirii, în conformitate cu concepţia de viaţă pe care şi-au asumat-o conştient, cel puţin la o anumită vârstă, cea adultă. Sincretismul în gândire, în concepţie de viaţă, duce la sincretismul în iubire, iar în final, la eşec. Este o realitate mai actuală decât oricând.