Criză tot mai accentuată de valori pe scena politică mioritică

Varianta audio:

 

Dorian OBREJA

 

După 1990, câtuşi de puţin ca expresie a vreunei nostalgii, ci fiind convins că, precum în Suedia, era nevoie o perioadă de aşa ceva, am avut oarece înclinaţii către partea de stânga a spectrului politic. Doar două exemple: 1. patron fiind, am invitat angajaţii să evalueze care ar fi trebuit să fie venitul meu lunar şi am pus în practică media rezultată; 2. tot ca patron, am dorit transformarea societăţii cu răspundere limitată într-o societate pe acţiuni, pentru a motiva angajaţii să devină şi „proprietari” şi să se implice mai mult. Din păcate, din anul menţionat şi până în prezent, cei perindaţi „pe stânga” m-au dezamăgit constant...

În asemenea circumstanţe, am avut oarece simpatii spre o parte a dreptei, mai exact către liberali, dar şi mai exact către Partidul Naţional Liberal – aripa tânără. Înfiinţarea acestuia, pe 9 iulie 1990, de către personaje însemnate, precum Horia Rusu, Dinu Patriciu, Călin Popescu-Tăriceanu, Raymond Luca, Andrei Chiliman şi Radu Boroianu, a fost un moment care (mi-)a dat speranţe. Din păcate, cel mai important a avut un destin tragic, alţii s-au ocupat mai mult de propriile interese ori s-au retras. Despre „noii” liberali, cei de azi, ce să spunŢ Altă dezamăgire, dat fiind că sunt pe jumătate pedelişti (adică ex-fesenişti) mascaţi...

În mod cert, criza cea mai gravă pe care o traversează România actuală nu este de natură epidemiologică sau economică, ci se referă la lipsa tot mai acută de valori în zona politică, precum şi distanţarea tot mai mare a acesteia de realitate şi problemele importante şi presante. Dacă cei perindaţi la guvernare sau în administraţiile locale în ultimele trei decenii nu ar fi sabotat sănătatea (niciodată nu i s-a alocat cât prevede legea, adică 6 la sută din PIB), şi dacă, în cele mai multe cazuri, managerii din domeniu nu ar fi fost numiţi după criterii cu totul diferite de cele profesionale, alta ar fi fost situaţia acum, în pandemie.

Obstinaţia în a nu alege, măcar pentru etapele necesare redresării, sistemele meritocraţiei sau tehnocraţiei are cele mai nefaste rezultate, conform aşteptărilor. Aşa se face că principalele două formaţiuni au la cârmă un soi de clovn şi, respectiv, o personulitate, iar dacă ar fi ca aceştia să demisioneze sau să fie debarcaţi (ipoteze absurde!), cu greu s-ar găsi cineva care să le ia locul.

Un alt argument în favoarea titlului acestor rânduri. Se apropie, teoretic, alegerile locale. Miza cea mare este, evident, Capitala. Atât pentru funcţia în sine (dar şi avantajele rezultate din calitatea de ordonator de credite cu un buget uriaş), dar şi ca un test şi o „proptea” pentru alegerile legislative.

Unul dintre principalele două partide a „importat” un candidat, iar celălalt a reuşit, cu greu, să reţină în rândurile sale o candidată capabilă a face faţă unei competiţii care va fi, cu siguranţă, acerbă şi nu se ştie cu câte lovituri sub centură. Pronosticuri – privind câştigătorii funcţiei de primar în Bucureşti şi în principalele oraşe din ţară, cât de curând.