Dorian OBREJA

Două povestiri (atenţie, nu poveşti!) din sfera vitivinicolă, pentru că tot se apropie, cu paşi destul de repezi, vremea facerii licorilor dătătoare de bunăvoie (asta dacă sunt consumate cu moderaţie...).

Prima, dintr-o zonă vestită, aflată la graniţa dintre Moldova şi Muntenia. Acolo, o persoană care vindea, la poartă/stradă, vin făcut din strugurii culeşi din propria vie, a aflat că ar fi oarece prafuri, care, combinate cu apa, dădeau un fel de „vin”. Mai mult de amuzament, a încercat experimentul, punând pe tarabă şi licoare autentică, şi din cea contrafăcută şi invitând potenţialii clienţi să guste şi să aleagă. Spre marea sa uimire, cei mai mulţi optau pentru ceea ce nu era natural. Viticultorul s-a scărpinat îndelung la ceafă şi a meditat: la ce bun atâta muncă la vie, când lucrurile se pot rezolva mult mai uşor? N-am aflat ce a decis în final...

A doua, dintr-o altă podgorie, şi ea vestită, din sudul judeţului Iaşi. Aflându-se la crama de acolo, o cunoştinţă l-a rugat pe oenologul firmei să-i dea un anumit soi de vin. Cel solicitat l-a privit îndelung, la tras deoparte şi i-a spus că nu poate, deoarece ar însemna să mintă: ceea ce purta un nume nu avea nimic în comun cu „denumirea de origine controlată”. Cunoştinţa l-a tratat şi amintit cu respectul cuvenit unui om care ţinea la adevăr. Asta până când, nu peste mulţi ani, a aflat că respectivul se transferase la o altă firmă, cunoscută, printre altele, şi pentru „inventări” sau „înlocuiri” de nume de vinuri...

După cele două povestiri, care converg cam în aceeaşi direcţie, trec la un segment din confesiunile unei persoane care, plecată din România de peste trei decenii, practică, în ultimii douăzeci de ani, meseria (aflată la graniţa cu arta) de sommelier (altădată, demult, termenul folosit pentru această ipostază era de chelar sau pivnicer; astăzi, acelaşi termen defineşte pe cel responsabil cu administrarea şi servirea băuturilor într-un restaurant sau la o cramă). Ei bine (vorba vine), cel în discuţie afirmă că aproximativ „80 la sută din vinurile din ţara noastră sunt contrafăcute”. Mărturisesc a avea rezerve în privinţa acestui procent; dar chiar dacă cel real ar fi pe jumătate, şi tot lucrurile ar fi foarte grave şi greu de explicat decât prin dorinţa obţinerii unui profit cât mai mare şi cât mai rapid, aceasta, paradoxal, în circumstanţele în care România are o mare suprafaţă alocată viilor, existând mulţi producători, dar un export care ne situează abia pe locul 32 în lume (probabil şi calitatea îşi spune cuvântul...).

Culmea este, în tot contextul, că o ţară cunoscută pentru plăcerea de a „clona”, precum China, a primit interdicţie în a falsifica un anumit soi de vin românesc. Iată însă că unii români fac ceea ce nu le permit străinilor: falsifică sau fabrică folosind, în proporţii mari, apă şi zahăr. Ori, după cum se spune prin culise, importând vin din Republica Moldova (îndeosebi de la Cricova) şi îmbuteliindu-l ca şi cum ar fi făcut în viile din România.

Iată doar două exemple. Există un soi de vin, căruia am să-i spun, codat, BdB (cunoscătorii îşi vor da seama despre ce e vorba), provenit din vii a căror suprafaţă nu depăşeşte 100 de hectare. Un alt soi celebru este cultivat pe mai puţin de 600 de hectare. La un randament de circa 8 tone la hectar, calculaţi care ar fi cantitatea totală. Problema este că în comerţ se găsesc şi vând cantităţi mult mai mari! Prietenii ştiu de unde şi cum! Şi nu doar prietenii, ci şi autorităţile: potrivit unor declaraţii ale unor inspectori din ministerul Agriculturii, „cel pzuţin jumătate din producţia de vinuri ieftine comercializate în România este falsificată”. Toată lumea ştie, dar lucrurile merg înainte, banul să iasă!