Ce sunt disciplinele spirituale?

Disciplina e definită ca fiind „antrenamentul așteptat pentru a produce un anume caracter sau model de comportament”. Disciplina nu e parte din natura păcătoasă, ci e o componentă naturală a vieții creștine. În realitate, aproape nimic din ceea ce are vreo semnificație în viața noastră nu e realizat fără ea. Disciplinele spirituale pot fi descrise ca fiind acele comportamente care sporesc creșterea noastră spirituală și ne fac capabili să creștem în maturitatea spirituală. Procesul acesta de creștere și dezvoltare spirituală începe să aibă loc în momentul în care o persoană se întâlnește cu Cristos cel înviat și vine la El pentru salvare.

Scopul disciplinei spirituale este dezvoltarea omului lăuntric, cel care a fost transformat de Cristos în momentul mântuirii (2 Corinteni 5.17). Credincioșii răscumpărați au experimentat înnoirea totală a întregii persoane din interior, lucrul acesta implicând o deosebire în gândire, în simțăminte și în caracter care poate fi mai încet vizibilă în comportamentul nostru exterior. Aceasta a avut în vedere Pavel când a vorbit despre dezbrăcarea de „omul cel vechi” și îmbrăcarea cu cel nou, „care se înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut” (Coloseni 3.9-10).

Există o serie de programe și cărți care se bucură de popularitate în zilele noastre pe tema disciplinelor spirituale, dar unele se îndepărtează prea mult de Scriptură în efortul de a evidenția diverse metode de autodisciplină. Unele dintre aceste metode ating limita domeniului mistic și extrabiblic, uneori adâncindu-se în tărâmul misticismului estic, al misticismului catolic sau în filosofia New Age. Din această mișcare au rezultat unele practici nebiblice cum sunt „auzirea” vocii lui Dumnezeu și rugăciunea respirată/de adâncire/contemplativă. Cel mai bun mod de a evita erorile în înțelegerea disciplinelor spirituale este să te ții de mandatul clar scriptural dat tuturor creștinilor de a ne adânci în Cuvântul lui Dumnezeu, unde Dumnezeu ne vorbește, și în rugăciune, unde noi Îi vorbim.

Cea dintâi dintre discipline este cea care implică Cuvântul lui Dumnezeu și constă din citirea, studierea, memorarea Scripturii și meditarea asupra ei. Dacă disciplina aceasta e neglijată, niciun alt efort de a ne autodisciplina nu va avea succes, fiindcă pur și simplu nu avem puterea de a birui împotrivirea naturii păcătoase în care își are domiciliul natura noastră nouă. Și nici nu avem puterea de a birui împotrivirea influențelor demonice al căror scop este întotdeauna să ne separe de singurul mijloc de creștere spirituală, Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel i-a amintit lui Timotei de natura inerentă a Scripturii, care vine literalmente din gura lui Dumnezeu, adică e „insuflată” și, prin urmare, conține chiar puterea lui Dumnezeu (2 Timotei 3.16-17). El face, de asemenea, referire la Evanghelie ca fiind „puterea lui Dumnezeu” (Romani 1.16) și îi îndeamnă pe creștini să ia „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” ca singura noastră armă spirituală ofensivă împotriva forțelor demonice (Efeseni 6.17). Trebuie să începem orice efort de a practica disciplina spirituală cu singura sursă de putere, Cuvântul lui Dumnezeu.

Memorarea Scripturii e și ea esențială. Avem întotdeauna libertatea de a alege cu ce ne umplem mintea. Având în vedere acest lucru, memorarea e de importanță vitală. Dacă credem cu adevărat că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, cum se poate să nu îl memorăm? Memorarea ne permite să-l menținem constant în prim-planul minții noastre, și acest lucru face posibil să reacționăm la toate împrejurările vieții potrivit cu preceptele sale. Unul dintre cele mai puternice pasaje din Scriptură privitoare la necesitatea memorării se găsește în Iosua 1.8: „Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi și noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea, căci atunci vei izbândi în toate lucrările tale și atunci vei lucra cu înțelepciune.” Prin disciplina memorării suntem capacitați să ne rugăm mai eficient și să medităm. Aceste lucruri la rândul lor ne capacitează să „izbândim și să prosperăm (Biblia, traducerea NTLR)”, așa cum definește Dumnezeu „prosperarea” pentru noi. Când umblăm în căile și în voia Lui, ni se insuflă un om nou lăuntric, umplut de Duhul Sfânt, cu o inimă ca a lui Dumnezeu.

O altă disciplină e rugăciunea. Rugăciunile noastre sunt o comuniune spirituală cu Dumnezeu prin mijloacele mulțumirii, adorării, implorării, cererii și mărturisirii. Ceea ce e minunat în privința rugăciunii e că Dumnezeu ne întâlnește acolo unde suntem. El vine alături de noi să ne conducă într-o relație mai profundă și mai reală cu El, care nu e motivată de vinovăție, ci e mânată de dragostea Lui. Rugăciunea ne schimbă. Rugăciunea schimbă vieți. Rugăciunea schimbă istoria. Dumnezeul nostru care cunoaște totul ne face cu adevărat să vrem să ne conformăm lui Isus și voii Lui pentru viața noastră. Încet și plin de har, Dumnezeu ni Se revelează în timp ce ne rugăm, și în aceste momente putem înțelege și experimenta mai profund dragostea Lui. Bineînțeles, unul dintre rezultatele majore ale rugăciunii disciplinate e rugăciunea care primește răspuns. Dar, practic vorbind, acest lucru e secundar față de scopul real al rugăciunii, care este o comuniune mereu în creștere, nesfârșită cu Dumnezeu.

Luate împreună, disciplina spirituală a rugăciunii și cea a Cuvântului ne vor face parte de un program rodnic, care va duce la o trăire în evlavie, laudă, supunere, slujire și celebrare a mântuirii noastre și a Dumnezeului care ne-a dat-o. Prin aceste discipline, suntem capacitați să ascultăm de porunca lui Dumnezeu care spune „... duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur ... Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea.” (Filipeni 2.12-13)