Liiceanu nu acceptă achitarea lui Antonesei şi a făcut apel

 * patronul editurii „Humanitas” nu s-a împăcat niciun moment cu ideea înfrângerii, iar pe data de 20 ianuarie 2020 a formulat apelul * documentul, înşirat pe 17 pagini, pare mai curând creaţia unui procesoman vrăjmaş al logicii şi limbii române, decât operă de filozof

Tot scandalul şi toată tevatura au ca punct de plecare o postare de-a lui Liviu Antonesei pe blogul său, în august 2018, şi de la un interviu acordat de către scriitorul ieşean Mirunei Fântânescu având ca subiect „rolul intelectualilor publici în perioada de după 1989”. Filozoful Gabriel Liiceanu a fost tare supărat de o remarcă de-a lui Antonesei: „Acum e limpede că au beneficiat cei care au marşat cu puterea, în primul rând cei care au marşat cu prima putere FSN-istă până prin 1996, toţi ajungând miniştri, au ajuns cumularzi şi aici ne gândim la Simion care primea din şase surse publice bani. E un exemplu, dar sunt o mulţime pe linia asta. Să ne gândim la Liiceanu, care era de opoziţie, dar a primit cadou fosta Editură Politică cu tot ce avea aceasta în patrimoniu, inclusiv titluri cumpărate pentru că chiar Editura Politică publica în Idei Contemporane şi cărţi occidentale mai cenzurate. Să nu uităm că Liiceanu, în timpul regimului Băsescu, a fost scutit de două ori de datorii...”

Procesul a fost intentat pe 12 decembrie 2018 şi s-a judecat la Tribunalul Iaşi, au fost mai multe termene, iar pronunţarea a survenit după aproape un an, mai precis pe 2 octombrie 2019. Liviu Antonesei a fost achitat, iar cererile lui Liiceanu respinse în totalitate.

Patronul editurii „Humanitas” nu s-a împăcat niciun moment cu ideea înfrângerii, iar pe data de 20 ianuarie 2020 a formulat apelul. Documentul, înşirat pe 17 pagini, pare mai curând creaţia unui procesoman vrăjmaş al logicii şi limbii române, decât operă de filozof. Şi asta chiar de la primele rânduri: „Rar ne-a fost dat să vedem o asemenea rea-credinţă aşa cum rezultă din motivarea hotărârii judecătoreşti pronunţată de Tribunalul Iaşi. Este evident, pentru orice observator imparţial şi obiectiv, că declaraţiile intimatului pârât ar fi fost sancţionate de 99,9% de instanţele din România!”, susţine Liiceanu în demersul său, dar fără aduce ceva concret în sprijinul afirmaţiilor sale şi fără a prezenta date clare referitor la modul în care a ajuns stăpân peste editură. O dă doar în victimizare: „Ce-i va împiedica pe intimatul pârât şi pe alţi denigratori să umple spaţiul public de minciunile şi calomniile pe care sunteţi chemaţi să îi sancţionaţi? Vor răspunde că însăşi justiţia le-a validat minciunile şi nu există nicio problemă să calomniezi şi să denigrezi mare parte a vieţii profesionale a unei persoane...”

Cât priveşte logica, un pasaj mai mult decât sugestiv: „Afirmaţiile sunt extrem de grave pentru că sunt făcute pe blogul său personal, în mod public, putând să fie preluate de toată mass-media... şi astfel minciuna şi calomnia va intra în circuitul ştiinţific-universitar. Mai mult decât atât intimatul-pârât este profesor universitar doctor şi astfel este greu să auzi astfel de calomnii de la o persoană care se pretinde intelectual”. Dezacordul, nici nu mai contează.

De partea cealaltă, Liviu Antonesei e foarte succint: „Nu am alte comentarii de făcut, mă păstrez pentru întâmpinarea pe care o vom depune la tribunal, în termenul legal de 15 zile de la primirea înştiinţării”. Episodul doi al confruntării e abia la început. Marcel FLUERARU