Mopul digital şi lumile paralele

Istoria se repetă şi mare dreptate şi curaj a avut cine a constatat şi a spus prima oară acest lucru. O fi ştiut el ce-o fi ştiut ori o fi retrăit aceleaşi secvenţe, dar în alte vieţi. Aşa am simţit eu când am văzut o expoziţie cu obiecte din timpul comunismului. De fapt, era în pregătiri, iar curatorii, un grup de tineri liceeni, se distrau grozav când aşezau exponatele. Unele erau uşor de recunoscut după formă şi cine ar confunda un peşte din sticlă cu o scrumieră? Altele păreau desprinse din alte lumi şi puţini aveau curajul să se apropie şi să le manevreze. Noi, cei care le cunoşteam şi modul de folosinţă, le-am explicat cu jumătate de gest cum funcţionează. Nu fiindcă n-am fi ştiut, dar riscam să fim priviţi măcar desprinşi de la Muzeul Antipa dacă le-am fi dat detalii. Nu ne-am lăudat că am ştiut să reducem sonorul la pick-up şi nici că ne-am priceput să montăm o lanternă cu baterii pătrate şi o alta cu «tubulare». N-avea rost. Ştiam şi gata fiindcă făcusem gesturile şi altădată, rememorarea lor fiind doar o simplă călătorie în timp. Adică în vremurile în care toată lumea ştia ce-i aia o linguriţă cu gaură (o metodă barbară de a împiedica furturile din cofetării în vremea anilor-lumină) ori un „teu” (un obiect din lemn cu care se spăla pe jos dacă îi ataşai şi o cârpă, strămoşul mopului, mai exact).

Tinerii curatori ai expoziţiei n-au ştiut şi nici nu le poţi pretinde să cunoască astfel de obiecte într-o vreme în care lucrurile sunt în super viteză. Pentru ei, istoria s-a grăbit foarte mult – în 30 de ani au apărut tot felul de gadgeturi care ne uşurează tuturor viaţa, au apărut obiceiuri şi credinţe noi şi este firesc să fie aşa. Ce nu ştiu ei este că încă mai există persoane care folosesc zi de zi obiectele de la muzeu. Oamenii, bătrâni în marea lor majoritate, parcă ar trăi într-o lume paralelă cu cea a tinerilor. Îi poţi vedea pe stradă şi-i recunoşti uşor după fâşul bleumarin şi basca gri ori după sacoşa din pânză maronie cu care vin de la piaţă. Dacă ridici ochii când treci prin cartierele mai vechi ale Iaşului vezi mileuri la uscat ori vreo bunică din părul căreia sclipesc bigudiurile din tablă.

Mulţi le spun nostalgicii comunismului, dar ei sunt pur şi simpli neadaptaţi ori neinteresaţi să trăiască într-o altă lume decât cea a lor. Simt doar că aparţin altei vieţi când iau pensia şi banii nu le ajung de medicamente. Dacă tinerii i-ar fi cunoscut, poate că expoziţia lor ar fi fost mult mai bogată – cu siguranţă ar fi primit prima cutie cu margarină ungurească apărută în 1990 ori prima sticlă de Coca Cola imediat după liberalizarea dorinţelor şi a afacerilor. Ca să nu mai spunem de prima „sticlă” din plastic ori prima cutie cu ness cumpărată la liber, de la alimentară, fără să fi stat la coadă ori să te fi strecurat pe sub pielea vânzătoarei. Dacă ai răbdare ori curiozitate să-i asculţi poţi afla poveşti fabuloase de viaţă cu care s-ar putea umple cărţi întregi, singura condiţie fiind să pricepi ce vor să spună – adică să ai un vocabular destul de bogat în care să încapă cuvinte gen «raţie», «cartelă», «butelie», «pionier», «producţie», «ceasornicar», «fabrică», «defilare», «paradă», deloc folosite astăzi.

Lumile paralele se văd foarte clar şi este bine că o parte din dovezile lor şi-au găsit loc la muzeu. La cât de repede se grăbeşte istoria s-ar putea să uităm că am trăit şi, mai ales unde, s-ar putea să confundăm obiectele inclusiv în cărţile de poveşti şi nu cred că vreunui copil i-ar plăcea să vadă o vrăjitoare călare pe mop digital în loc de mătură, fie ea şi electrică. Amintirile, ca şi poveştile, au rolul lor – ne trimit într-un viitor mai bun printr-un trecut care ne ajută să ne dorim să trăim altfel prezentul. Dacă vrem.

Maura ANGHEL