Scrisoarea necitită a lui Moş Nicolae

 

Miliarde de ghetuţe vor împânzi, în scurt timp, Internetul. Mai pline, mai găurite, mai roase, mai colorate, toate vor fi aliniate frumos de stăpânii lor, care speră ca Moş Nicolae să le aducă măcar o vărguţă, dacă nu ceva mai frumos, ca să simtă că se gândeşte şi la ei cineva. Copiii vor fi cei mai fericiţi, ei fiind vedetele oricărei sărbători şi este firesc să fie aşa, altfel cum ar putea creşte frumos şi cu sufletul plin de iubire?

Povestea unui băieţel care a trăit pe viu miracolul Ajunului lui Moş Nicolae m-a pus pe gânduri, acum câțiva ani. Micuţul a primit oaspeţi care, profitând de faptul că nu era atent, i-au strecurat în cizmuliţe câteva daruri. Uimit, copilul a căutat urme prin toată casa şi a găsit, în balcon, sacoşa cu daruri pregătită de părinţii săi pentru a doua zi. Știind povestea Moşului, care vine mereu pe nevăzute, băieţelul a fost uimit, dar convins totodată că doar faptul că a fost ascultător, că a învăţat bine, că îşi iubeşte familia şi prietenii l-au convins cu bătrânul cu barbă să îi ofere şi lui câteva daruri. Sau, altfel spus, credinţa în bine l-a convins că miracolele chiar se întâmplă. El va purta în suflet toată viaţa minunea trăită, alături de gândurile bune şi de dorinţa de a fi cât mai atent cu el şi cu cei din jur.

Povestea micuţului nostru ar putea fi un exemplu pentru fiecare dintre noi, oamenii mari, care nu avem nevoie de o sărbătoare anume ca să renunţăm la orgolii şi la minciuni şi să învăţăm să iertăm. Ne bucurăm de sărbători, dar ţinem în noi mânie, cântăm colinde şi oferim daruri, dar coacem răzbunări pentru cei care, dragă Doamne, nu ne-au tratat aşa cum ne-am fi dorit, care au uitat să ne întindă covorul roşu ori ne-au rănit din greşeală şi nu putem uita. Ținem post, dar nu uităm că fără noi nu răsar nici soarele şi nici luna, că nici vântul nu bate, ne călcăm în picioare şi ne punem piedică ori de câte ori avem ocazia, îi judecăm de mama focului pe cei din jur, dar ne uităm rareori în oglinda noastră.

Cu bune, cu rele, mergem mereu mai departe şi ne promitem, la începutul fiecărei zilei sau a fiecărui an, că vom deveni alţi oameni, că ne vom schimba, vom renunţa la tot ceea ce nu ne face bine, vom fi mai buni cu cei din jur şi poate şi cu noi. Scriem jurnale, mergem la cursuri de spiritualitate, după care ne sfădim cu vecinul, facem donaţii şi pe urmă ridicăm dintr-o sprânceană când ni se cer câţiva lei cu împrumut. Dăm vina pe stres şi pe lumea în care trăim, în care continuă totuşi să apară miracole. Vedem însănătoşiri grabnice după boli grele, aflăm de medici care salvează oameni aflaţi la limita dintre viaţă şi moarte, ne vin în cale colaboratori ce ne propun proiecte ce ne scot din ghearele executorilor, uneori mai primim şi mulţumiri. Poate că recunoştinţa ar fi mai multă dacă ne-am uita mai des la noi şi dacă am citi atent scrisoarea pe care Moş Nicolae o lasă în fiecare casă, dar pe care nu o citim niciodată – să fim noi înşine un dar pentru noi, apoi pentru ceilalţi.

Maura Anghel