Satul rupt în două de o frontieră. „Într-o zi, ne-am trezit în altă țară…”

Zidul invizibil clădit pe granițele României, undeva la marginea județului Botoșani, ascunde încă multe drame născute din nedreptăți istorice. Mulți spun că de aici începe Europa, dar puțini știu că dincolo de gardurile cu sârmă ghimpată, care par să mai separe lumea, există oameni care ajung să-și viziteze rudele cu pașaportul în mână. Și nu pentru că așa au dorit ei, ci pentru că așa li s-a impus în urmă cu mai bine de 80 de ani.

Drama trăită de ei s-a văzut cel mai bine vineri, pe 10 februarie a.c., la redeschiderea Punctului de Trecere a Frontierei de la Racovăț – Diakivți (Ucraina), o vamă care în loc să despartă două țări vecine a ajuns să unească familii.

Aproape 13 ani a stat frontiera închisă la Racovăț. Acum, însă, poarta s-a deschis din nou. O linie roșie trasată între doi stâlpi pare să separe două lumi – România aflată în NATO și Ucraina asediată de ruși. De la linia roșie, gardurile separă și mai mult cele două state. Deasupra lor se mai vede sârma ghimpată, iar la vreo 400 de metri se mai zărește un vechi pichet de grăniceri.

Dialog printre zăbrele

La Racovăț, oficialii se înghesuie pentru a marca momentul cu festivisme, însă partea cealaltă, dincolo de linia roșie, Gheorghe Botezatu se apropie de porțile vămii ucrainene. Este întâmpinat de grăniceri și trimis la distanță. „Iti dali. Vse odno ne moju (n.r. – Mergi mai încolo. Încă nu se poate)”. Dar nu poate răbda și intră în vorbă cu jurnaliștii care trecuseră linia pentru a vedea ce este „dincolo”. Nu a renunțat la limba română, iar accentul moldovenesc îl trădează.

„E foarte important pentru că satul ăsta e același sat cu cel de dincolo. Aici este Diakivți, iar Racovăț e același sat. Doar că «eliberatorii» care eliberează acuma estul Ucrainei au «eliberat» și în 29 iunie 1940. Iar din 1947 au denumit satul ăsta Diakivți, iar satul celălalt Racovăț”, spune cu năduf Botezatu. Dar nu apucă să-și ducă ideea la sfârșit pentru că este îndepărtat imediat.