Cornel Nistorescu: Dezastrul de la Sulina

La ora la care citiți aceste rînduri ar trebui să mai fiu în Zona Liberă de la Sulina, pe un maidan pe care a fost împins un festival dedicat celebrului oraș. Probabil că Vița de Vie și Loredana Groza și ceilalți care au cîntat și-ar fi terminat concertele și eu aș fi rămas pe gînduri. Dar am zis nu. Nu și nu! Și am făcut cale întoarsă.

– Oi fi căzut cumva de fraier și am participat la o minciună politică grosolană? Adică aș fi aplaudat cîntece umflînd în felul meu starea de bucurie adusă orașului de un eveniment, care stare a fost oricum pasageră, mincinoasă și o formă de păcălit cetățenii Sulinei. Aș fi luat un taxi, aș fi moțăit în el vreo 10 kilomteri (una dintre afacerile principale din Sulina) pînă la cealaltă margine de oraș unde aș fi poposit la pensiunea de 50 de euro pe noapte și m-aș fi tot întrebat:

– Am fost la o păcăleală pentru orașul Sulina sau la o încercare de stopare a dezastrului?

Ca să aveți un răspuns complet ar trebui să știți că în urmă cu o jumătate de secol, zîmbind fericit că termin facultatea, am luat o repartiție oficială la Liceul din Sulina. Erau două posturi libere de profesor de limba și literatura română, știam că nu voi merge pentru că scriam deja de multă vreme și urma să încep lucrul la Viața studențească. Dar am luat postul și, după o vreme, din curiozitate, am și descins la Sulina. Era un noiembrie dezolant, malurile Dunării erau coapte de toamnă și chele, iar vaporul, singura cursă a zilei de la Tulcea, căra doar cîțiva localnici așteptați de familie și de curioși. Sosirea și plecarea vaporului de Tulcea era în fiecare zi principalul eveniment la orașului. Cineva scăpa de singurătate și cineva venea să se afunde mai adînc, unii chiar pentru totdeauna.

Și totuși! Cheul din Sulina avea o măreție. Clădirile din epoca de glorie pierdeau din pieile bătrîneții lor și pe ici colo arătau din cărămizile vechi. Cheul Sulinei avea misterul, măreția și farmecul lui. Prin fața sa, la cîteva minute, treceau vapoarele sub toate pavilioanele, încărcate cu minereu, cărbune, petrol, mărfuri, iar de partea cealaltă a șenalului navigabil, luminile Șantierului Naval licăreau în apele gălbui ale Dunării. Piloții români scoteau vapoarele de tonaj în larg pînă dincolo de nasul digului, își împătureau steagul, coborau de la comandă și așteptau pe o pilotină pînă apărea un alt vas pe care să-l introducă pînă la Brăila sau Galați. În ciuda pustietății de toamnă a Sulinei, a celor două mașini, una a Poștei și alta a pentru pîine, despre care se și zicea că, la un moment dat, s-ar fi tamponat pe una din cele șase străzi, orașul avea putere economică, importanță și un soi de fală. Era poartă a României dinspre Mare și o intrare spre Europa, avea pe cheu, în prima linie, Palatul Comisiei Europene a Dunării, iar undeva, mai în spate, cimitirul cu locurile de veci ale tuturor aventurierilor pămîntului ajunși la Gurile Dunării pentru supraveghere, comerț și Dumnezeu mai știe ce. Era un subiect de roman (Jean Bart, „Europolis„) pe care l-am studiat în facultate.

De reținut un lucru. După 1856, toate marile puteri ale epocii aveau oameni la Sulina, la intrarea și la ieșirea de pe Dunăre. Ca și astăzi. Cine controla Dunărea controla intrarea în Europa dinspre Est. Și asta îi dădea importanță și îi prelungește ecoul pînă în zilele noastre.

Ei bine, după o jumătate de secol am revenit la Sulina. Cu aceeași curiozitate, cu alți ochi, cu altă lume pe străzi, cu o sumedenie de semne de decădere, cu multe case în derivă, cu clădiri marcate de avertismente „Atenție, pericol de accidentare!”, cu ruine și junghiuri urbanistice, cu cheul încărcat cu șiraguri de bărci noi și vechi, dar mai ales dintre cele cu sute de cai putere, care fac naveta la Tulcea într-o oră și jumătate. Costă 100 de lei la dus, alta la întors, nimeni nu îți dă bilet și nimeni nu bagă în seamă o afacere de proporții care trebuie să aibă la rădăcini politicieni sau foști parlamentari. Oricum, față de 1975, cheul Dunării este murdar, încărcat cu vechituri, de la radiouri și televizoare cu tub catotic pînă la bărci sparte, covoare rupte, peturi, pontoane bălăngănite și ruginite, case dărîmate și restaurante spilcuite, în care lucrează nepalezii cu limbajul lor chițăit și de neînțeles. Pe celălalt mal al Dunării, unde se întindea Șantierul Naval Sulina, se etalează pentru turiști și călători panorama unui dezastru economic. Clădiri fără ferestre, hale abandonate, rezultatul unei dispute de pe urma privatizării șmecherești a economiei.

După o jumătate de secol am descins la Sulina să particip la o dezbatere despre viitorul orașului. Primarul Dan Nicolenco, fost alungat de la PNL, acum este o umplutură politică în colecta de ciurucuri de la Forța Dreptei. Evident, ca la toate întîlnirile cu presa sau cu cetățenii, s-a fofilat și n-a venit. Dan Nicolenco pare a fi mai degrabă conducătorul unui grup restrîns orientat împotriva orașului. S-a chinuit să lanseze un proiect de restaurare a unui cimitir turcesc. Nu face mare brînză, se ascunde, își rezolvă interesele și „pace bună”. Sulina este plină de cîini, de gunoaie, de pisici, de bărci sparte, de clădiri în derivă. Parcă ar fi condus de un antisocial de pe vremea piraților. Și oamenii nu zic mai nimic. Nu se revoltă, nu-l fluieră, nu-i cer socoteală.

Ca să nu-și expună fața și să se aleagă cu probleme, Dan Nicolenco s-a dat lovit și a evitat participarea la o dezbatere despre starea orașului, provocată și de neputința sa de edil. Iar festivalul, un eveniment dedicat Sulinei a fost împins pe un tăpșan mizerabil și inaccesibil din Zona Liberă.

Ca povestea să sfîrșească trist și politic, Dragoș Ioniță, directorul Administrației Zonei Libere Sulina, zicea că oamenii n-au a se plînge. El a fost la guvern cu două proiecte și amîndouă i-au fost aprobate.

Sulina o duce mult mai greu decît în comunism și arată mai prost ca atunci. E dominată de un grup de descurcăreți și nu se împacă nici cu democrația, nici cu legea. Și Dunărea se chinuie și o duce prost. Vapoarele trec rar și mai dau cu burta de fund. Se colmatează, iar șmecherii promit că o curăță. Ea devine mai greu navigabilă, iar Delta suferă și ea. O duce din ce în ce mai greu cu democrația și cu clientela ei.