Condimentele vedetă din cuhniile Moldovei

 * într-o lume în care aromele se împletesc cu amintirile și cu moștenirile unei țări parcă vrăjite de propria istorie, condimentele își dezvăluie poveștile ascunse printre filele unei cărți de bucate vechi, îngălbenită de vreme * fiecare miros, fiecare gust pare să fi rămas adânc înrădăcinat în ființa acestui pământ, povestind despre vremuri în care simplitatea era sinonimă cu bogăția și sănătatea venea din puterea ierburilor și a semințelor alese cu grijă

În vechiul cămin românesc, condimentele nu erau doar arome, ci fragmente de poveste și de vindecare, o moștenire tainică transmisă de la o generație la alta, cu aceeași grijă cu care ar fi mângâiat un prunc. Bătrânii satelor vorbeau despre pătrunjelul cel verde, un vrăjitor în veșnică înfrățire cu rădăcinile sale, iar cimbrul, mic dar puternic, își înălța aroma în zilele aspre de iarnă, când doar o picătură de soare părea că se strecoară prin fumul din sobe.

Poate că cel mai aproape de inimă, dar și de sufletul românesc, este usturoiul, cunoscut drept paznicul sănătății și protectorul căminului. Cu mirosul său inconfundabil, usturoiul era considerat, de străbuni, nu doar un condiment, ci și un leac pentru trup și suflet. „Strămoșii noștri îi cunoșteau efectele antiinfecțioase și antibacteriene cu mult înainte de vremurile noastre moderne, folosindu-l pentru a purifica aerul din casă și pentru a trata răceli ori dureri de piept. În vremurile de demult, usturoiul era așezat la ferestre sau pe uși, nu doar pentru a ține departe spiritele rele, ci și pentru a proteja gospodăria de boală, devenind simbolul neclintit al sănătății românești”, a spus Irina Cosma, un bucătar din Piatra Neamț.

Cimbrul, cu frunzele sale delicate și mirosul ușor piperat, era considerat o plantă cu virtuți sacre. Bunicile îl puneau în ciorbe și tocană, dar și în ceaiurile menite să alunge tusea ori durerile de gât. În vechile sate românești, cimbrul era mai mult decât o simplă plantă culinară – era un simbol al tenacității, al protecției și al purității. Era adunat la vremea lui, sfințit cu rugăciuni și apoi păstrat cu grijă, ca o comoară tainică a muntelui și a dealului. Bogat în uleiuri esențiale, cimbrul aduce un gust aparte, dar mai ales puterea sa vindecătoare pentru sistemul respirator și pentru digestie.

Piperul, condiment adus de pe meleaguri îndepărtate, și-a găsit repede locul în bucătăria noastră, fiind asociat cu mâncărurile boierești și cu festinurile nobile. „Chiar dacă nu era autohton, piperul a pătruns în tradiția românească, adăugând o tentă de mister și un plus de căldură în bucate. În micile boabe negre, lumea descoperea o forță neobișnuită, un foc mic care avea să încălzească trupul și să fortifice mintea. Cu un conținut bogat de antioxidanți și capacitatea sa de a stimula metabolismul, piperul a rămas unul dintre condimentele alese pentru a da savoare, dar și pentru a aduce vigoare și poftă de viață”, a continuat bucătarul.

Leușteanul, nobil între frunze și părtaș de nădejde al bucatelor, este o poveste de iubire românească, fiind nelipsit din grădinile sătenilor și din ciorbele ardelenești ori moldovenești. În vechime, frunzele lui erau uscate și păstrate pentru a înmiresma locuința, dar și pentru a păstra sănătatea familiei. Leușteanul este cunoscut pentru proprietățile sale digestive, iar aroma sa bogată și ușor acrișoară părea să aducă alinare și celor mai obosiți dintre drumeți.

 

„Să nu uităm nici mărarul, cu firele sale delicate și mirosul care amintește de pajiștile verii. În vremea străbunilor, mărarul nu era doar un condiment, ci un semn al belșugului și un simbol al prosperității. Se credea că mărarul are puteri de protecție și că aduce noroc. Beneficiile sale pentru sănătate sunt multe: contribuie la o digestie bună, ajută la îmbunătățirea respirației și are proprietăți calmante”, a mai spus Irina Cosma.

 

Și ce-ar fi oare fără ardeiul iute, cel mic dar aprig, ce dă viață supei sărăcăcioase și caldura sufletului în serile reci? Prin arderea sa, acest condiment roșu intensifica circulația sângelui și purta în sine forța unei sănătăți de neclintit. Lângă el, hreanul stătea mereu la loc de cinste – un vraci îndrăzneț și fără rețineri, cu un gust ce își croia drum până în măruntaiele trupului, curățând, alinând, însuflețind.

Busuiocul, păzitor al liniștii și al armoniei, purta taina sfințirii și a ocrotirii. În roua dimineților, strivit între palme de credincioși, își dăruia aroma nu doar bucatelor, ci și gândului liniștit și iubirii sincere. Vracii de odinioară îi recunoșteau darurile asupra minții, căci busuiocul ținea la distanță frământările, alinând sufletul ca o rugăciune rostită în șoaptă.

Iar menta – frunza ei fragedă, înflorită în lumina verilor târzii – venea să aline și să întărească trupul și sufletul, calmând durerile și îndulcind respirația. Păstrată cu dragoste printre ierburi, menta făcea parte din acele leacuri ce învăluiau casele cu miresmele lor, străjuind sănătatea într-un ritual simplu și adânc.

Astfel, fiecare dintre aceste condimente este mai mult decât un simplu ingredient – ele sunt ecouri ale vremurilor trecute, rostiri de bucurie și sănătate, ce încă reverberează din vechile noastre tradiții, ca o incantație suavă, ca o rugăciune de pace și vindecare. Fiecare miros și gust ne leagă, parcă, mai adânc de pământul nostru, de mamele și bunicile care, cu răbdare și pricepere, cunoșteau puterea acestor daruri tainice, transmițându-ne-o în tainice povești și bucăți de viață pline de reverberații.

 

Maura ANGHEL