Fiinţa vie a străzii Aurora (II)

Nu am uitat-o nici acum. I-am făcut nişte coperţi mai bune, din carton, le-am lipit cu pap şi i-am returnat acea carte mulţumindu-i moşului”. Dar martorii principali ai trecutu­lui despre care depun mărturie Corneliu Carp şi prietenii săi, convo­caţi la crâşma La garaj, rămân casele vechi, fixate şi într-un album foto de la finalul cărţii; acestea sunt semnele încă văzute ale al­tui timp, ale unei lumi (aproape) dispărute care supravieţuieşte în lumina inimii, încă vie între umbrele tristeţii şi resemnării insta­late din vremea exproprierilor, când, în anii ’50, apare, (şi) pe strada Aurora, spectrul ruinei, iar iluziile se năruie în plânsetul prelung al unei societăţi bolnave,între case surpate peste care se mai aude doar ţipătul cucuvelei: „Am privit încă o dată spre vale. Casa lui Găină se zărea aplecată, prin întuneric, cu acoperişul spart, faţada plină de fisuri mari, iar în curtea pustie, plină de bălării aruncate la întâmplare: crăci uscate, cutii de carton, scânduri, mul­te hârtii şi bidoane de plastic zăcea pustiită în întuneric. Parcă timpul se oprise în loc, iar eu vedeam prin oglinda lui (...) O cu­cuvea ţipă de câteva ori, de undeva de lângă bustul lui Iacob Negruzzi, apoi îşi luă zborul spre cartierul Aurora. Stâlpii de iluminat radiau o lumină slabă, gălbuie, fiindcă globurile erau prăfuite în interior, de parcă ar fi fost pline cu mâl”; „Schimbarea locului de trai, de la o gospodărie cu vite, porci, vie..., în care se muncea de dimineaţă până seara, într-un apartament unde nu puteai face ni­mic, decât să asculţi aparatul de radio, era pentru părinţii mei o catastrofă”. Între lumina întreagă a copilăriei, a vârstei sale de aur şi umbrele întunecate ale vârstei de fier, palpită fiinţa vie a străzii Aurora care, iată, are un „surâs”, un „destin” şi un „suflet” pe care oamenii de acolo îl poartă în toată viaţa lor, oferindu-le temei, sens, identitate.

Corneliu Carp are, fără îndoială, ha­rul povestirii, rostogolind istorisirile şi aducerile-aminte într-o logică narativă fără cusur, dar şi în emoţie netrucată, construind, deseori, scene memorabile, cum este aceea a copilului sărac şi fără adăpost care „mănâncă” uitându-se pe fereastră la fructele expuse într-un Aprozar: „Se uită fără folos prin fereastra aprozarului. Îşi puse o palmă tremurândă şi murdară pe unul din geamuri. Vedea reflexia figu­rii sale înconjurate de multe fructe. Mesteca saliva şi vorbea singur. Îl auzeam: «Doamne, am mâncat şi azi un strugure, două căpşuni şi o pară! Dacă mănânc aşa în fiecare zi, e de-ajuns. Sunt sătul... Mulţumesc!», şi cu mâna cealaltă, imita, instinctiv gestul de a lua câte un fruct şi-l ducea la gură pentru a-1 mânca”. În aceeaşi ordine, cum remarcam şi în cazul celorlalte cărţi de proză, „la qualité maîtresse” a lui Corneliu Carp este arta portretului din care cresc destinele celor de demult, figuri, unele, aproape tragice, ale mahalalei din Copoul Iaşilor: profesorii de la şcoală, baba Maria şi Sandu Săndulachie, Titi Moraru, Ghiţă Harbuz, „un zugrav nemaipomenit”, colegii de la IPROCHIM, Nicolae Orlovschi, o victimă a regimului totalitar, profesorii şi studenţii de la Facul­tatea de Construcţii a Politehnicii ieşene, delicatul profesor Petru Zugun, tovarăşul plimbărilor târzii prin Copoul frunzelor căzute pe alei şi, fireşte, figura tutelară a personajului-narator, depănând din „bobina vremii”, rememorând avatarurile tipăririi unei cărţi despre Sandu Teleajen, o personalitate ilustră a Iaşului, pe nedrept uitată ori reconstituind drama omului rămas pe drumuri, după ce îşi va fi pierdut casa din blocul de pe strada Văscăuţeanu, năruit într-o explo­zie suspectă, intens mediatizată la vremea ei. Ziua în care mi s-a sfârşit copilăria este o carte de citit despre Iaşul vechi şi oamenii săi din alt veac.

Ioan Holban