Departe de lumea dezlănţuită

 

Dorian OBREJA 

Abordam, ieri, în ediţia online a cotidianului „Evenimentul regional al Moldovei”, un subiect despre felul în care sunt privite şi tratate două categorii importante (şi cantitativ, dar şi altfel, gândindu-ne că fără cea dintâi nu ar exista trecutul şi prezentul, iar fără cea de a doua – viitorul), şi anume tinerii şi vârstnicii.

Întâmplarea face ca să continui cumva subiectul, dat fiind că astăzi e ziua fiului meu. Deci o sărbătoare a unui reprezentant al celei dintâi categorii, la care participă, cu tot sufletul, şi unul al celei de a doua. Rândurile ce urmează s-ar putea plasa sub semnul parafrazării celebrei „scrisori a boierului Neacşu către fiul său Teodosie”, adică a unei sume de sfaturi (învăţături, secrete etc.) considerate de către expeditor ca fiind utile . Am încercat – şi sper că am reuşit – să mă obiectivez, adresându-mă nu doar unei persoane foarte apropiate dragi şi foarte dragi, ci tuturor congenerilor acesteia...

Se spune că doar cei săraci cu duhul nu-şi schimbă părerile. Ei bine, lăsând cuvenita modestie deoparte câteva clipe, realizez că nu fac parte dintre cei numiţi, întrucât, în ultimii câţiva ani, mi-am schimbat părerile – cel puţin în privinţa chestiunii despre care e vorba aici – de câteva ori...

M-am simţit totdeauna foarte legat de ţară, de oraşul în care m-am născut. În 1981, când am participat la un concurs, tentat de premiul cel mare (la alegere, o săptămână la Paris sau tot aceeaşi perioadă pe Valea Loarei), dacă ar fi fost ca organizatorii să-şi respecte angajamentul, clasându-mă, cu echipa din care făceam parte (toţi trei, absolvenţi ai Liceului „Negruzzi”!), aş fi ajuns într-un loc sau altul din cele menţionate. Dar, cu siguranţă, nu m-ar fi tentat să rămân acolo, din motivele arătate la începutul paragrafului. Parcă intuind aceasta, organizatorii au oferit o excursie educativ-documentară, prin câteva ţări prietene – adică socialiste...

Nici după 1990, când am trecut de multe ori graniţele ţării (ajungând şi la Paris!), nu am avut vreo tentaţie de felul celei pomenite, deşi tot mai multe iluzii se spulberau. În acest spirit l-am şi sfătuit pe fiul meu – chiar dacă era tânăr de tot -: să crească şi să se împlinească aici, în universul care ne aparţine şi căruia îi aparţinem. Eu am rămas, încercând să construiesc şi transform câte ceva. Din păcate, fac parte dintr-o minoritate.

La începutul anului trecut, însă, a fost prima dată când l-aş fi consiliat (având în vedere că urma să devină student) să plece undeva în lume unde sunt mai mari şansele realizării profesionale. Nu am făcut decât să gândesc asta, preferând să-i las libertatea opţiunii. A rămas aici şi, cel puţin deocamdată, e foarte mulţumit de cele ce i se întâmplă în acelaşi plan, cel profesional.

Anul acesta, acum, sfatul ar diferit. Poate şi din cauza pandemiei, poate din pricina percepţiei că lumea a luat-o razna. O influenţă importantă, chiar decisivă în a da acest sfat îl reprezintă absolut fascinanta emisiune <<Unde trăiesc oamenii „sălbatici”>>, a realizatorului britanic Ben Fogle, pe BBC . A lăsa totul în urmă şi, mai întâi ca un cuplu, apoi ca o familie, a trăi în locuri cât mai retrase, chiar izolate, pare să reprezinte reţeta de a fi liber şi fericit, cu toate că o asemenea existenţă nu este prea uşoară, şi, de aceea, nici la îndemâna oricui.

Finalul rămâne unul deschis. Important este ca fiecare să aibă libertatea de a alege!