„Femeile pot face orice, dar nu oricum. Grația și sensibilitatea ne permit să vedem dincolo de geometria rigidă”

 * dialog cu Simona Hodoroabă, inginer constructor și PR al Clubului Inner Wheel Iași

- Cum v-ați împletit pașii printre structuri de beton și geometrii riguroase, păstrând în suflet grația și frumusețea de a fi femeie?
– Pentru mine, ingineria construcțiilor nu a fost niciodată doar despre betoane, structuri și calcule, ci despre viață, emoții și povești ce prind contur în fiecare spațiu creat. Am pornit întotdeauna de la premisa că femeile pot face orice, dar nu oricum. Tocmai grația și sensibilitatea ne permit să vedem dincolo de geometria rigidă a planurilor, să descoperim detalii, forme și culori pe care nici cea mai avansată teorie nu le poate defini complet.
Pentru mine, structurile de beton sunt fundația pe care se construiesc visele. Ele nu sunt doar pereți, cadre și zidării, ci adăpostul primelor amintiri, spațiul în care doi oameni își încep viața împreună, locul unde o familie își va atârna pe perete portretul celor doi copii și al bunicii. Sunt birourile unde prind contur cariere, unde oamenii își împlinesc visurile profesionale, sunt locurile care devin casa fiecăruia, fie pentru o viață, fie pentru acele 8-9 ore pe zi în care își pun creativitatea și munca la contribuție.
Într-o lume a betonului și a structurilor riguroase, o femeie aduce o altă dinamică, o altă viziune. Știe să privească dincolo de cifre și să dea construcțiilor identitate, suflet și emoție. Pentru că, în final, nu sunt doar clădiri, sunt spații unde se nasc povești, se trăiesc bucurii și se păstrează amintiri.

Citește și „Există locuri pe pământ în care soarta femeilor mă înfioară și revoltă”

Pentru mine, frumusețea de a fi femeie în acest domeniu vine din capacitatea de a gestiona nu doar structuri solide, ci și relații profesionale puternice, din a aduce un plus de organizare, viziune și empatie acolo unde este nevoie. În esență, construcțiile sunt ca viața: ai nevoie de o fundație solidă, de flexibilitate pentru a te adapta și de viziune pentru a construi ceva care să dăinuie în timp.

- Cum ați țesut, între carieră și maternitate, firul delicat al echilibrului? Ce clipe v-au fost ancore și care v-au fost aripi?
– Echilibrul între carieră și maternitate este acea himeră pe care toate o căutăm, dar care, în realitate, nu are o formulă fixă. Este o cale atât de personală, care ar trebui mereu să evadeze din preconcepțiile tradiționale și sociale care încearcă să ne definească rolurile.
Când am pornit la drum, nu am simțit niciodată nevoia de a trasa o graniță rigidă între carieră și maternitate. Femeia din mine este aceeași, fie că gestionează un proiect, fie că își învață copilul să fie independent și puternic. Nu am fost niciodată adepta unei delimitări artificiale, pentru că noi, femeile, avem capacitatea extraordinară de a ne implica cu dedicare în toate aspectele vieții noastre, fie că este vorba de carieră, familie sau de cei dragi nouă.
Femeia nu dă viață doar din punct de vedere fizic, ci și relațiilor, proiectelor, oamenilor din jurul ei. Avem grijă de partenerii noștri, de părinți, de prieteni, de echipele noastre de la muncă. Creștem proiecte așa cum creștem un copil: le concepem, le îngrijim, le ghidăm pașii, le oferim resurse să se dezvolte, iar într-o zi le vedem independente. Procesul este același, indiferent de domeniu.
Nu am simțit niciodată nevoia de a mă încadra într-un tipar de „mamă standard”. Ivona (fiica ei – n.r.) m-a văzut mereu exact așa cum sunt: independentă, implicată, responsabilă, dar mai presus de toate prezentă cu adevărat în momentele importante. Pentru mine, timpul de calitate nu înseamnă doar jocuri și distracție, ci și timp în care un copil învață de la părintele său principii de viață esențiale – despre perseverență, muncă, valori și responsabilitate.
Între carieră și maternitate, numitorul comun rămâne femeia din noi, cea care își găsește echilibrul nu într-un model prestabilit, ci în autenticitatea propriei alegeri. Nu trebuie să ne pierdem în niciuna dintre extreme. Putem fi mame și profesioniste în același timp, păstrând ca numitor comun ce ne definește cu adevărat.
Ancorele mele sunt câțiva oameni dragi, oameni care mi-au fost aproape, care m-au inspirat, care au crezut în mine atunci când poate nici eu nu eram sigură.
Dar, la fel de mult, ancora mea a fost și este și singurătatea. Momentele în care am fost doar eu cu mine, în care m-am regăsit, m-am ascultat și m-am liniștit. Într-o lume plină de zgomot, decizii și responsabilități, timpul petrecut singură m-a echilibrat, m-a ajutat să îmi pun gândurile în ordine, să îmi reîncarc energia și să merg mai departe cu claritate și determinare.
Fiecare reușită muncită, fiecare obstacol depășit mi-au întărit convingerea că totuși fac bine ce fac.
Aripile mele au fost ambiția și curajul de a nu mă opri când devine greu. Am avut mereu parte de schimbare, de provocări, de greutăți. Fiecare proiect dus la bun sfârșit, fiecare vis transformat în realitate, fiecare moment în care am reușit acolo unde părea imposibil – acestea mi-au fost aripile.

Citește și „Ciocolata îmi amintește de momentele festive sau de zilele ce deveneau dulci într-o clipă”

Dar, mai presus de toate, aripile mele sunt fiica mea. Simt că am datoria de a fi eu însămi – liberă, independentă, autentică, de a mă descoperi și redescoperi mereu, fără să mă las încadrată în tipare impuse de alții. Doar așa îi pot oferi un model real, unul care să îi arate că puterea unei femei vine din felul în care își trăiește viața fără să se piardă pe ea însăși.

- Dacă ar fi să destăinuiți cea mai prețioasă învățătură pe care v-a adus-o drumul profesional, care ar fi perla ascunsă în adâncul experiențelor dumneavoastră?
– Învățătura pe care o prețuiesc și pe care încerc să o dau mai departe este aceea că, indiferent de poziția pe care o ocupi, responsabilitatea cu care îți faci treaba te definește ca om și te recomandă mai mult decât orice titlu sau funcție.
Dacă muncești doar pentru bani, vei rămâne blocat într-o rutină mecanică, fără să ajungi vreodată la acel nivel de cunoaștere și expertiză care, în mod paradoxal, îți poate aduce nu doar stabilitate financiară, ci și libertatea de a-ți alege drumul. Adevărata independență nu vine doar din ceea ce câștigi, ci din ceea ce știi și din capacitatea de a aduce valoare acolo unde te afli.
O companie, un proiect, o echipă nu înseamnă doar un loc de muncă – sunt o școală, o oportunitate de creștere, un teren de antrenament unde îți poți testa și dezvolta abilitățile. Dacă privești orice experiență profesională doar ca pe o obligație zilnică, vei rămâne întotdeauna dependent de un context extern. Dar dacă înțelegi că fiecare sarcină îți oferă șansa de a învăța, de a te perfecționa, de a deveni mai bun, atunci îți construiești propria bază solidă pe care, la un moment dat, vei putea clădi ceva doar al tău.
În cele din urmă, succesul nu înseamnă doar poziția pe care o ocupi, ci mentalitatea cu care o abordezi. Dacă îți faci munca din convingere, cu implicare și profesionalism, oportunitățile vor veni natural. Înveți, crești, devii mai valoros – iar în final, adevărata recompensă este că nu vei mai depinde niciodată de un loc anume, pentru că vei ști să îți creezi propriile oportunități.

- Există o zi anume pe care sufletul dumneavoastră ar dori s-o retrăiască, un moment în care timpul a îngenuncheat în fața împlinirii?
– Dacă ar fi să aleg o zi pe care aș retrăi-o, ar fi ziua în care am terminat construcția la casa noastră, casa pe care nu doar am visat-o, ci am și proiectat-o, cu fiecare colț gândit exact așa cum mi-l doream. Nu era doar o construcție, era o parte din mine, din tot ce muncisem, din fiecare decizie calculată și fiecare sacrificiu făcut pentru ca ea să devină realitate.
A fost un an greu. Am construit-o din banii noștri, fără compromisuri, într-un ritm alert, în timp ce jonglam viața profesională, licitațiile, proiectele și pe Ivona mică, solicitantă, care avea nevoie de noi acolo, prezenți, întregi, în fiecare zi. Dar în ziua aceea, când am pășit peste prag, am simțit pentru prima dată că timpul s-a oprit și că totul a meritat.
Și mai mult decât atât, am simțit că i-am oferit nu doar Ivonei un cămin, ci și mamei, casa pe care o visase toată viața și liniștea pe care n-a avut-o niciodată. Să o văd acolo, cu lacrimi în ochi, mândră, trăind momentul alături de noi, în acel loc care urma să ne fie acasă, a fost poate cel mai mare sentiment de împlinire.

A consemnat Maura ANGHEL