„Paradoxul neurologiei este că, deși se știu atât de multe și se investește enorm în cercetare, rămâne un mister de multe ori. Aidoma unei femei”

 * dialog cu medicul neurolog Carmen Croitoru

-  Ce v-a atras spre neurologie și în ce fel v-a transformat această profesie, ca om?

- Neurologia a fost motivul pentru care am dat admitere la Medicină. M-am îndrăgostit pe loc de ea în clasa a VII-a și am simțit și știut că e pentru mine. La examenul de rezidențiat nici nu aveam o a doua opțiune în cazul în care nu m-aș fi încadrat. Cred că paradoxul neurologiei e ceea ce o face atât de spectaculoasă, faptul că se știu atât de multe și se investește enorm în cercetare în acest domeniu, zilnic aflăm ceva nou, dar totuși rămâne un mister de multe ori. Aidoma unei femei.

- Se spune că un medic trebuie să rămână obiectiv. Credeți că există o sensibilitate aparte, un instinct feminin care îmbogățește relația medic-pacient?

- Am trecut prin mai multe etape în parcursul meu și cu siguranță vor mai fi multe de acum înainte, dar ce mi-am dorit mereu să păstrez a fost o anumită doză de „naivitate”, care s-ar traduce și în curiozitate sau inspirație, cu riscul de a fi mai puțin obiectivă. Noi, femeile, avem acest imens dar numit instinct feminin, pe care nu-l putem explica, dar pe care știm sigur că trebuie să-l urmăm.

- Ați simțit vreodată nevoia de a vă demonstra valoarea într-un domeniu medical preponderent masculin?

- Nu știu dacă neapărat de a demonstra valoarea, dar a lupta pentru o cauză sau un pacient, da. Am simțit de multe ori, mai ales în gărzi (acolo lucrurile se petrec mereu contra cronometru), că trebuie să-mi pun pantalonii și să las energia masculină să domine pentru a putea reuși. De aici și volumul mare de energie pe care îl consumă organismul în aceste momente.

- Cum arată o zi obișnuită pentru dumneavoastră, îmbinând munca de medic cu responsabilitățile de antreprenor?

- Aici recunosc că posibil să fac parte din categoria: „Să faci ce zice preotul, nu ce face el.” Eu mă trezesc zilnic la 4 dimineața, uneori și la 3. De multe ori e timpul meu pentru mine și, în funcție de necesități, îl aloc fie pentru studiu, fie pentru taskuri, fie pentru pur și simplu conectare cu mine. De câteva săptămâni am reușit să ajung și la sport de două ori pe săptămână, căci simțeam că nu ofer deloc atenție corpului, iar un corp obosit nu poate susține o minte puternică. În restul zilei e un iureș, chiar și cu un plan bine făcut mereu apar „focuri” care necesită stinse.

- Care a fost cel mai greu moment din carieră și ce v-a ajutat să-l depășiți?

- Cred că cel mai greu moment a fost și cel în care am crescut în trei luni cât în alți zece ani. A fost o luptă pentru un examen greu, greu mai ales la nivel psiho-emoțional, cu bariere și blocaje care veneau doar din minte. Ce m-a ajutat cel mai mult a fost psihoterapia (multă) și voința. Am făcut un plan și nu am dat înapoi de la el, chiar dacă am suferit destul de mult în perioada respectivă, fiind și departe de familie.

- Dacă ați putea aduce o inovație revoluționară în neurologie, ce ați crea?

- Cred că această inovație este însuși creierul nostru, care doar are nevoie de mai mult efort din partea noastră pentru a-l descoperi, disciplina, antrena. Oamenii nu prea sunt dispuși să facă asta. Punem confortul pe primul loc și am prefera să ni se dea decât să ne luăm noi.

- Dincolo de tratamente, în ce fel simțiți că atingeți sufletul pacienților dumneavoastră?

- Am simțit mereu să merg puțin mai departe decât tratamentul și protocolul clasic. Ajută enorm să pui o întrebare care, chiar dacă e una personală și aparent neasociată bolii, în Univers toate sunt în legătură. Noi, oamenii, ne-am obișnuit să le împărțim pe organe, funcții, roluri. Mergem la medic pentru corp, la preot pentru suflet. Poate soluția ar fi să le și întrepatrundem. Ele, cu siguranță, simt că sunt un singur Tot.

- A existat un pacient care v-a schimbat modul de a vedea profesia?

- Au fost mai mulți care mi-au rămas pe suflet, dar mintea îmi aduce acum în amintire o doamnă care făcuse accident vascular, iar fiicei îi dădusem mari speranțe că va fi bine, că deja se văd îmbunătățiri. Eram rezidentă atunci, iar firea mea prea optimistă nu a reușit să păstreze o doză de reticență, căci mereu lucrurile pot lua o întorsătură neașteptată, nu doar în medicină, ci în viață în general. Din păcate, la două zile după, persoana respectivă a decedat, iar anunțul a trebuit să-l dau eu. A fost imens de greu, au trecut cam 13 ani de atunci, dar încă îmi amintesc momentul.

- Creierul uman este un univers nesfârșit. Există ceva ce încă vă surprinde în această specialitate?

- Da, neurologia ne surprinde zilnic. Ce până ieri știam cu certitudine, peste câteva luni se poate schimba la 90 de grade. Surpriza cea mai mare a fost la terminarea rezidențiatului și practica din Ambulatoriu. Câteva luni am simțit atunci că mi-ar trebui un alt rezidențiat, diferit de cel din spital, pentru a gestiona cazurile și simptomatologia din Ambulatoriu. Dar asta ne ține vii, curioși și, implicit, mereu în căutarea unor răspunsuri.

- Cum vă asigurați că pacienții nu se simt doar un „caz medical”, ci oameni cu trăiri, povești și doruri?

- În primul rând, prin autocunoașterea mea. Cred că de aici pleacă totul. Îmi rezerv timp pentru mine, pentru suflet, pentru meditații și psihoterapie, pentru a putea oferi mai departe mai mult decât medicină și medicamente. În al doilea rând, am suplinit aria neurologiei prin supraspecializări (acupunctură, homeopatie) care să mă ajute să găsesc soluții acolo unde variantele sunt limitate. Și, în al treilea rând, conexiunea. Energia și intuiția noastră ne arată mereu dacă cineva este conectat la ceea ce avem nevoie. Trebuie doar să avem deschiderea.

- Ce v-a învățat această meserie despre fragilitatea și despre forța umană?

- În primul rând, recunoștința. Recunoștință atât pentru fiecare zi în care avem parte de sănătatea corpului, pentru a face ceea ce ne place și ceea ce ne place mai puțin, dar și recunoștință pentru forța și puterea interioară de care suntem capabili să o scoatem la luptă pentru noi sau pentru cei dragi, când situația o cere. Cineva drag m-a învățat la un moment dat că atunci când îmi este foarte greu, să încep să scriu câte zece motive de recunoștință zilnic, altele decât cele din ziua precedentă. Ajută enorm, recomand.

 - Medicina este o chemare, dar și o provocare emoțională. Cum vă regăsiți echilibrul interior?

- Timpul cu mine petrecut dimineața este cel mai important. Acele 2-3 ore îmi încarcă bateria pentru a putea face față unei întregi zile. Dar sunt zile când doar odihna și multe ore de somn pot rezolva necesitățile organismului. Recunosc că, mai ales la început, după gărzi, plângeam. Plângeam fără un motiv anume, doar ca o eliberare a sentimentului de copleșire. Acum, cu anii, s-a mai diminuat. Dar îmi doresc enorm să rămân cu inima deschisă, chiar dacă asta presupune să simt mai mult și uneori mai greu.

- Ați observat vreo diferență în felul în care pacienții răspund unui medic femeie, în comparație cu un medic bărbat?

- Sincer, acest aspect chiar nu l-am analizat. Poate într-o specializare chirurgicală sunt mai multe diferențe, dar eu personal nu am simțit din partea pacienților că ar fi avut mai multă încredere într-un medic bărbat.

- Cum vă păstrați feminitatea și eleganța într-o profesie percepută ca sobră și solicitantă?

- Recunosc că am un avantaj, deoarece lucrez în Ambulatoriu și aici ne putem păstra „tocurile”. În gărzi e mult mai complicat, dar consider că feminitatea nu ține neapărat de o haină sau un pantof, ci de grijă și iubirea față de sine, de starea care ne permite să avem încredere în intuiția noastră și de dorința ca, în loc să ne străduim să fim „cele mai bune”, să ne dăm voie să fim noi înșine.

- Există un stil de leadership feminin în domeniul medical?

- Cred că femeile se pot înțelege mai bine unele pe altele în anumite situații și colabora în acest sens. Cred că toate ar trebui să punem accentul pe ceea ce ne caracterizează – pe calități precum empatia, intuiția, incluziunea și colaborarea – și să abandonăm stilul tradițional caracterizat de control, competiție și ierarhie. Sunt sigură că, în puterea noastră feminină, am putea obține mai multe fiind doar ceea ce suntem: femei.

- Cum v-a schimbat maternitatea perspectiva asupra neurologiei și asupra pacienților dumneavoastră?

- Cred că, mai presus de toate, a schimbat perspectiva mea asupra medicinei. Din dorința de a le oferi copiilor putere și vitalitate sănătoasă, am început să pun întrebări acolo unde nu există momentan răspunsuri. Am început să caut dedesubturi acolo unde ni s-a spus că A + B = C. Așa m-am îndrăgostit de medicina alternativă, de homeopatie și acupunctură, de remedii din lumea naturii, pe care, dacă avem cunoaștere și disciplină, le putem aduce în sprijinul nostru, atât ca prevenție, cât și ca tratament. Și sunt sigură că mai există și altele, trebuie doar să avem noi deschiderea pentru a le primi.

- Ce a schimbat în dvs rolul de mamă? V-a făcut un medic mai bun?

- Cu siguranță a adus schimbări, atât pe partea mentală, cât și sufletească. Nu aș spune „mai bun”, fiecare avem anumite abilități pe care e important să ni le cunoaștem pentru a putea oferi mai departe. Dar da, am învățat enorm de la ei și cu ei. Copiii au o forță deosebită, iar atunci când ești în preajma lor nu ai cum să te dezici de la evoluție.

- Cum reușiți să împăcați programul solicitant al unui medic cu timpul dedicat familiei?

- Recunosc că mi-aș dori o zi de 48 de ore. Mai și glumesc cu Dumnezeu, îi promit că o voi merita. De obicei, seara după 17:00 și weekendurile sunt doar cu ei, dar de multe ori simt că nu e suficient. Mai ales că apar situații care ne deconectează sau că necesitatea treburilor casnice ia mult din timp și din energia noastră ca adulți, împiedicându-ne să ne bucurăm de copilăria copiilor noștri.

- Ce ați învățat de la copiii dumneavoastră și regăsiți în profesia pe care o practicați?

- Am învățat să adaug un strop de creativitate și joc în conversațiile cu pacienții. Dar cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat este că „nu trebuie” nimic. Că la orice putem găsi o altă variantă, dacă ne dorim cu adevărat. Și că putem descoperi orice răspuns avem nevoie, dacă ne păstrăm naivitatea și ochii curioși.

- Credeți că pacienții care sunt părinți privesc sănătatea minții într-un mod diferit?

- Cred că începem să punem mult mai mult preț pe sănătate și prevenție după ce devenim părinți. Ne conectăm mai mult la corpul nostru și la ceea ce are el de transmis. Punem mai mult preț pe alimente și proveniența lor, înțelegem importanța suplimentelor alimentare într-o lume în permanentă mișcare și privim hrana ca pe o metodă de tratament, nu doar ca pe o plăcere sau o necesitate. Mai avem de lucrat la „masca de oxigen” – la ideea că trebuie să ne îngrijim și pe noi pentru a putea avea grijă de ceilalți – dar simt că suntem pe drumul cel bun și aici.

- Mama dumneavoastră v-a modelat, într-un fel sau altul, drumul în viață. Ce ați preluat de la ea în cariera dumneavoastră?

- Am preluat de la mama adaptabilitatea și darul de a putea vorbi cu orice om, indiferent de statut, educație, cunoștințe. Îmi amintesc și acum că drumul cu ea până la piață era însoțit de o multitudine de voci și conversații, era o adevărată terapie pentru ea, iar pentru mine o școală inconștientă a comunicării.

- Cum vi se pare că s-a schimbat medicina, comparativ cu viziunea generației părinților dumneavoastră?

- În primul rând, mă bucur enorm că oamenii pun mult mai mult accent acum pe prevenție decât puneau în urmă cu 20 de ani. Dar mai avem mult de lucrat la acest aspect. Cu siguranță a devenit o prioritate starea de bine și am învățat să ieșim puțin din modul de supraviețuire, să fim autentici, chiar dacă e mai complicat decât să ne lăsăm pe noi.

E ideal că mulți merg și pe partea holistică, că în același timp caută soluții în mai multe direcții. Totul e să avem un echilibru, să nu cădem în extreme.

- Credeți că știința și empatia pot merge mână în mână?

- Sincer, după aceste două concepte îmi ghidez trăirea. Cred că nimic nu e întâmplător, că Dumnezeu a creat lumea aceasta perfect gândită, întocmai ca și organismul uman, cu explicații științifice pentru fiecare detaliu, la care mintea noastră poate că încă nici nu își pune întrebările potrivite. Magia e că totul a fost creat cu iubire și empatie pentru noi. Și avem datoria supremă să luăm acest exemplu și să-l ducem mai departe, indiferent că meseria noastră este de medic sau de muncitor la salubritate.

- Ce le-ați spune tinerelor care își doresc să urmeze neurologia, dar se tem că vor trebui să sacrifice viața personală?

- E drept că, pentru a putea învăța, la început vor fi nevoite să muncească și să studieze mult. Dar nu cred că e vorba chiar de un sacrificiu, atâta timp cât iubesc neurologia. Depinde doar de câtă motivație sinceră există, pentru că neurologia nu te lasă să fii mai prejos. Dă dependență și te împinge ea să evoluezi și să cauți răspunsuri, fără să mai faci distincția între viața personală și cea profesională. Devine parte din tine.

- Dacă ați putea să-i oferiți un sfat celei care erați la început de drum, ce i-ați spune?

- Să învețe să fie mai relaxată. Căci toate se vor așeza exact așa cum trebuie, doar că relaxarea va fi cel mai greu de învățat. Încă sunt la școala primară din acest punct de vedere, recunosc.

- Există un vis pe care sufletul dumneavoastră îl păstrează în tăcere, un dor neîmplinit, pe care doar dumneavoastră îl știți?

- Da, sincer, există. Mi-aș dori tare mult să plec pentru o perioadă într-un retreat, într-o altă civilizație, unde să nu îmi fac griji că trebuie să răspund la fiecare apel sau mesaj, nici să-mi caut mereu în minte informații, ci doar să mă bucur de relaxare și natură. Probabil, la un moment dat, când vor crește copiii mari, se va îndeplini și acest vis.

- Dacă ați putea opri timpul într-un singur moment din viață, păstrându-l pentru totdeauna, care ar fi acela?

- Este un moment care mă emoționează la fiecare reamintire. După ce s-a născut băiețelul nostru, a fost o perioadă mai provocatoare pentru noi. Dormeam toți patru, adică eu, soțul, fiica noastră și băiețelul, într-un singur pat și, într-o noapte, am avut o revelație la nivel de simțire: că suntem atât de norocoși că ne-am întâlnit în această lume. Sentimentul plin de recunoștință, mirosul de bebeluș și protecția lunii din noaptea aceea, toate mi le amintesc ca și cum deja timpul e oprit în acel moment.

- Ce le-ați spune fiicei și fiului dumneavoastră despre lumea în care vor trăi, dacă știți că aceste cuvinte le vor rămâne în suflet o viață întreagă?

- Le-aș spune ceea ce le spun și acum. Să pună suflet în absolut tot ce fac, să o facă cu sentimentul că au dat tot ce le-a stat în putință, și mai mult ca sigur că viața îi va răsplăti. Că există un sens pentru orice, chiar dacă nu vedem atunci, pe loc, lumina. Și că nu există „rău” sau „bun” în lumea aceasta, ci există nuanțe, circumstanțe și perspective.

- Dacă ați putea crea o lume doar pentru copiii dumneavoastră, o lume în care să nu le fie teamă de nimic, cum ar arăta ea? Ce ați așeza în ea? Ce ați lăsa în afară?

- Mi-aș dori ca lumea lor să simtă credința cu toată ființa. Să înțeleagă că nu există certitudini mai mari decât ei înșiși, restul sunt doar procese în permanentă schimbare. Aș adăuga mai multă relaxare, mai puțin „trebuie”. Dar cred că generația lor are puterea aceasta de a spune „nu” atunci când ceva nu este pentru ei. Mi-aș dori să nu se lase influențați. E o mare comoară să fii tu, atunci când restul te sfătuiesc contrariul. Dar, dacă cred în Dumnezeu, vor crede și în ei. Și partea bună e că Dumnezeu nu ne vrea perfecți.

A consemnat Maura ANGHEL