„Scriind, nu faci decât să lași o urmă în spatele tău”

 Dialog cu poetul și jurnalistul Robert Șerban, președintele Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara și unul dintre invitații FILIT

De câțiva ani, publicistul Robert Șerban este un oaspete obișnuit al FILIT, festival în cadrul căruia a avut multe întâlniri cu pasionații de literatură, fie ei elevi sau public avizat, așa cum a fost la una din serile festivalului în care a moderat, la Teatrul Național, un dialog cu scriitorul Markus Zusak. Am încercat să aflăm de la Robert Șerban ce stă dincolo de cuvintele pe care le așterne migălos în cărțile sale ori interviurile pe care le realizează fie la TV sau în spații publice.  

- Scriitor, jurnalist și poet. Care este ordinea? Cum a apărut scrisul în viața dvs?

- Scrisul a apărut devreme. M-am molipsit de la tata, care este scriitor și jurnalist. Mie mi s-a potrivit acea glumă – „Am făcut ce-am văzut la tata”. M-a luat de mic sub aripa lui, am mers la cenacluri, m-a încurajat spre lectură. La noi în casă intrau în permanență cărți, tata era biblioman și cumpăra mereu noile apariții. La un moment dat a lucrat la Centrul de Librării din Turnu Severin, orașul în care m-am născut. Vă dați seama că stătea cu mâna în borcanul cu miere, nu putea să nu se înfrupte. Scriam povestioare, cu care aveam succes la orele de română. Apoi, și poezii. Am fost un mare cititor, mi-a plăcut de mic să citesc și să am cărți. E adevărat, am citit cumva și constrâns de regimul comunist, care ne lua zilnic curentul, mai ales seara. Așa că, la lumina lumânării sau a felinarului, citeam ore în șir.

- Nu erau atât de multe tentații ca astăzi, iar cartea ținea loc de gadgeturi.

- Corect. Nu aveam altceva ce face. Era singura distracție și așa am tot ținut-o până în 1989, când a venit Revoluția. Asta a fost lumea în care m-am format și care mi-a și plăcut. Am trăit în vraja poveștilor. Îmi amintesc că prima mea poezie a apărut când aveam 13 ani, încurajat de tata. Era 8 martie și am scris-o pentru mama. Am trăit în lumea miraculoasă a literaturii, printre scriitori care sunt personaje uluitoare. Sunt oameni cu umor, inteligență, au mereu povești de spus... M-am uitat cu admirație la ei de când eram copil, așa cum îi privesc și astăzi. E o lume pe care o cunosc foarte bine și în care îmi place enorm să trăiesc și să o valorizez fie prin interviurile scrise ori de televiziune, fie prin cărțile pe care le-am publicat și pe care le voi scrie. Și fiindcă vorbim de interviuri, cred că biografia e o foarte bună ușă de intrare în bibliografia unui scriitor. Poți să manipulezi pozitiv un cititor, să-l determini, prin prisma scriitorului, să facă următorul pas – să citească și cartea. De fapt, rolul jurnalismului cultural este și acesta – să deschidă porți către cei care poate au o oarecare curiozitate și nu știu cum s-o... manifeste. Atunci tu, ca ziarist, poți să-i pui oglinzi și să-i arăți că Aici este ceva sau Dincolo este altceva, trebuie doar să alegi. Îi poți recomanda personaje, cărți, scriitori.

- Din aproape în aproape am ajuns și la literatura în noua lume. Ce rol ocupă?

- E complicat de spus, ar fi o discuție lungă. Eu cred în continuare în nevoia omului de a afla povești, de a i se spune povești. Mai cred și că, la un moment dat, cartea pe suport de hârtie va dispărea. Tehnologia va fi foarte ofertantă, va oferi suporturi atât de fascinante, încât nu ai cum să-i reziști. S-ar putea ca revirimentul lecturii să aibă loc tocmai datorită tehnologiei. Vor apărea cărți hologramate, cărți 3 D, formule în care poveștile vor fi ascultate sau citite pe suporturi care te vrăjesc. De fapt, nici nu contează suportul. Important este actul lecturii.  

- Jurnalist și poet. Realitatea dură și imaginația puse la un loc, peste care așezați sensibilitatea lumii interioare. Nu sunt poziții antagonice?

- E schizofrenie, e o lume nebună în care am trăit o viață întreagă și mă întreb cum am reușit să fac acest culisaj. Mulți scriitori au făcut presă fiindcă era nevoie să își asigure cele necesare traiului. E foarte greu să fii zilnic ancorat în realitate și, la un moment dat, să mai ai puterea să ficționalizezi în timp ce ești interesat continuu de știri. Eu am făcut jurnalism de cotidian, ani de zile am lucrat în prima linie a actualității, zilnic trebuia să scriu materiale. Nu e lesne, mai ales atunci când îți dorești să scrii și poezie, să te rupi, cumva, de realitate, să visezi. S-ar putea ca tocmai din această dihotomie să se nască poezia. Poetul încă are „livrată” o figură romantică. E perceput ca fiind cu capul în nori, aiurit, pe altă lume, desprins din contingent… Nu e așa. Eu cred că poeții sunt cei mai pragmatici oameni, întrucât foarte atenți la ceea ce se întâmplă. Sunt, dacă vreți, seismografele lumii. Având un tip de sensibilitate și un tip de putere de a recepta realitatea, ei dau primii alarma – fie cea interioară, care îi privește doar pe ei, fie cea exterioară, când și publică din ceea ce scriu. Pe mine m-a ajutat mult presa, nu știu dacă altfel aș fi făcut tot ceea ce am realizat. Ziaristica e sora vitregă a literaturii. Lucrează tot cu cuvintele, au aceeași armă, doar că folosită diferit. Sunt interesat de realitate, cea care furnizează marfa pentru poezie, proză și pentru un mod de a fi în lume, de a te poziționa în ea.

- Spuneați, la un moment dat, că jurnalistul are puterea țînțarului, te mușcă și te scarpini. Scriitorii adevărați, marii scriitori, au puterea de a modifica conștiințe umane. La dvs cum este?

- Știți prea bine că o știre de ziar trăiește o zi, tot atât timp cât un țânțar, în schimb cărțile, cele bune, au puterea de a iradia pe o durată lungă. Ne gândim la Homer cu poemele lui, la Don Quijote, la Dostoievski. Sunt sute de ani de când au apărut, încă se citesc, aduc bucurie, emoție, informație, formează conștiințe. Literatura trebuie să te disloce, să nu te lase indiferent. La fel știrile. Ați văzut, cele mai citite și văzute sunt despre moarte. Ea ne interesează cel mai mult. Scriitorii lucrează cu moartea tot timpul, fiindcă personajele mor, dispar. Aceeași atitudine o au și poeții, care se află de multe ori în preajma morții, chiar dacă este una fictivă, indusă, cumva. Nu ai cum să nu te gândești la această temă mare a sfârșitului. Așa cum și la dragoste ne gândim. Sunt câteva teme mari cu care lumea literară lucrează, folosind limbaje diferite. Lumea evoluează, și noi o dată cu ea. Jurnalistul are puterea de a schimba concretul, la el încă mai apelează oameni care cer acțiune: „Fă ceva, că nu se mai poate”. Ca urmare, încerci să ajuți, iar dacă ai oferit sprijin măcar pentru un singur om, ai făcut o minune. De aici vine și frumusețea presei. Dacă literatura ajută fără să știe că o face – nu știi dacă poemul tău ajunge la cineva și ce reacție i-a produs –, jurnalismul are efecte evidente, chiar poate ajuta. Din acest motiv mi-a plăcut să fac și presă, și literatură, fiindcă au aceste două puteri – una nevăzută și o alta reală.

- Ca jurnalist, nu ați fost în criză de inspirație, dar ca scriitor? Cum v-au salvat muzele?

- Sunt norocos, fiindcă muza cea mai bună pentru mine este lectura. Când citesc ceva care mă interesează, îmi place, mi se face poftă să scriu, mă pune în stare de alertă. Acesta este cel mai bun mod de a ieși dintr-un impas, dacă există. Citesc o carte și sperând că voi descoperi acel fitil care să producă în mine o explozie creativă.

- Ascultându-vă, mă gândesc că fiecare scriitor lasă o urmă în fiecare condeier. Sunteți de acord?

(hmmm) – Lasă și nu lasă. Dacă e vorba despre debutanți, da, este clar. E important să ai modele, să pornești de undeva, chiar și împins, însă o dată lansat, cred că ai deja propria identitate. Pot să spun că mă inspir de la scriitorii mari sau de la cei cu care am un tip de rezonanță. Nu asta este important, ci tot ceea ce faci apoi, ca tipul tău de autenticitate, de singularitate să funcționeze. Dacă ești un autor pastișă te pierzi între ceilalți. Orice scriitor își dorește să fie original, crede că literatura lui contează, că va schimba lumea sau măcar pe el. De fapt, aici este marele secret: scriem ca să găsim nu neapărat răspunsuri, cât întrebări în noi. Instrumentul care m-a ajutat enorm în viață a fost scrisul, singurul cu care pot să mă forez. Ce iese de acolo nu e mereu ceva bun, dar cert este că mă caut pe mine, încerc să înțeleg lumea în care trăiesc, oamenii cu care mă intersectez.

- M-aș întoarce la versuri și vă întreb ce așteptări aveți de la o poezie? Cum poate avea succes în lumea în care trăim? Se citește poezia?

- Niciodată publicul de poezie nu a fost numeros, fiindcă nu toată lumea... bea whisky afumat. Este o băutură care, până să îți placă (dacă o să-ți placă vreodată), te obligă să treci prin alte licori. Așa este și cu poezia – cred că există puțini oameni care, ajunși la mijlocul vieții sau chiar mai departe, deschid o carte de poezie și devin fani. Gustul se formează în timp, citind. Aparent, poezia nu spune o poveste, iar oamenii mai pleacă și de la o supoziție greșită, cum că „poezia e complicată”. Pornind de la această ipoteză eronată – nu citim fiindcă nu vom înțelege –, nici numărul cititorilor nu e mare. Dar nu pentru ei scrii... Cititorii apar târziu. Scriu pentru mine când caut poezia. Nu mă gândesc deloc la ceea ce cred ceilalți, fiindcă m-aș trăda pe mine și scrisul meu. Eu cred că literatura trebuie să rămână teritoriul libertății depline, orice s-ar întâmpla. Scrisul unei poezii e ca un act de spovedanie. Eu îl fac pentru mine, dar când public ceea ce scriu, îmi doresc să aibă ecou și în ceilalți. Literatura are darul de a comunica, este o punte către ceilalți.

- Scrieți și proză. Nu simțiți că trădați poezia?

- Nu, nici vorbă. Proza este un alt tip de scriitură. Dacă în poezie sunt propriul meu personaj, și ceea ce mi se întâmplă mie se regăsește în ori între versuri, proza este un scris ficțional. Mă bucur și mă amuz să spun povești, să creez lumi. Mai niciodată nu știu ce scriu. Pornesc de la o frază, dar habar n-am unde voi ajunge. Este ca un labirint în care inventez situații, personaje, în care caut ieșirea. Dar până acolo, parcurg un drum, uneori surprinzător. Cred că și aici e o sursă de bucurie și a scriitorului, dar și a cititorului, fiindcă literatura trebuie să ofere și surprize. Nu ne place să citim lucruri previzibile, banale. Eu mizez pe finaluri cu întorsătură, pariez pe personaje bizare, pe lumi care se răstoarnă și îmi face mare plăcere să mă surprind. Sper să reușesc asta și cu cititorii.

- Dvs reușiți să stârniți reacții în public nu doar ca jurnalist și scriitor, ci și moderator, așa cum se întâmplă la FILIT, un festival la care sunteți prezent de mulți ani.

- Da, am fost onorat de invitația prietenilor de la FILIT și de a participa, dar și de a modera discuții cu scriitori foarte apreciați. Probabil că ține și de un mod de-al meu de a fi, cât și de exercițiu. Eu mă pregătesc pentru FILIT timp de un an. Ca jurnalist, timp de un an fac interviuri săptămână de săptămână, pentru TVR Timișoara, discut cu scriitori, iar când vin la Iași, caut să fiu dezinvolt și să cunosc bine interlocutorii. La Iași este un public formidabil și sunt uimit de prezența mare a lui. Am fost de câteva ori invitat la dialoguri cu publicul tânăr și am fost fascinat de interesul pe care îl manifestă. Ai impresia, stând de vorbă cu liceenii, că ai avut de-a face cu studenți la masterat. Pun întrebări bine articulate, complexe, arată că sunt înăuntrul literaturii, ceea ce dovedește că ei citesc mult. Nivelul lor intelectual este extraordinar, se vede că sunt antrenați, au profesori minunați. Și sunt sute de astfel de elevi! Or, asta vine din valoarea profesorilor, a vocației lor de formatori, de educatori. FILIT a creat un public foarte puternic, lucru care se va vedea în timp. Eu cred că un intelectual adevărat citește mult, apreciază cartea – cea care îți dă o încărcătură pe care viața ți-o va deconta în timp. Serile FILIT sunt la fel de intense, iar sălile pline dovedesc acest lucru.

- Spuneați că arta scrisului implică singurătate, care conturează, oarecum, individualitatea. Ce ați aflați despre dvs în momentele de singurătate?

- Multe lucruri, unele triste. Am aflat că sunt mult prea sensibil față de cum mi-e imaginea. Par un tip permanent vesel și, probabil, chiar mă străduiesc să par, dar am tristețile și dezamăgirile mele, pe care le maschez, nu le arăt în public. În fiecare dintre noi sunt mai multe chipuri. Pe unele le arăți, pe altele nu. Scrisul, în schimb, mai ales cel de poezie, te trădează. Dacă scrii, la un moment dat ți se vor vedea și chipurile de care n-ai vrea să se știe. Nu fiindcă sunt hâde, ci nefardate. Dincolo de fețele văzute și nevăzute, scriind, nu faci decât să lași o urmă în spatele tău. Pe cine va interesa, asta rămâne de văzut.

FILIT 2023 este organizat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași și Consiliul Județean Iași și s-a desfășurat sub patronajul UNESCO și al reprezentanței Comisiei Europene în România. Festivalul a fost finanțat de Ministerul Culturii, susținut de Moldmetal, sprijinit de Primăria Municipiului Iași, Inspectoratul Școlar Județean Iași, Cărturești, Iulius Group, SCC, MOBEXPERT, Aqua Carpatica, Domeniile Sâmburești, Arcadia.

A consemnat Maura ANGHEL