Când a apărut de fapt creștinismul la români. Până când au rămas credințele păgâne în lumea satului românesc

Deși tradiția bisericească ortodoxă română susține că pe teritoriul de astăzi al României creștinismul a fost prezent încă din primul secol al erei creștine, cercetările științifice arată că până în secolul al IX-lea, cel puțin, o mare parte din populație a rămas păgână.

Conform tradiției bisericești ortodoxe românești, creștinarea populațiilor din spațiul carpato-danubiano-pontic, adică România de astăzi, s-a produs undeva în secolul I d Hr, odată cu misionariatul Sfântului Apostol Andrei în zona Sciției Minor, zona Dobrogei de astăzi. Acesta ar fi ajuns în această zonă în anul 46 d Hr, înainte de cucerirea romană a Daciei.

Istoria oficială a Bisericii Ortodoxe Române arată că apostolul Andrei a răspândit credința la geto-daci și chiar a hirotonit preoți și a numit episcopi.

,i>„Fără îndoială că Sfântul Apostol Andrei nu s-a limitat numai la predicarea Evangheliei și la botezul celor pe care i-a adus la Hristos dintre geto-dacii și grecii din coloniile întemeiate pe țărmul Mării Negre (Pontul Euxin), încă din secolele VII-VI î. Hr. El va fi hirotonit pe unii din cei veniți la Hristos ca episcopi și preoți, așa cum a făcut și Sfântul Apostol Pavel în călătoriile sale. (...) Sfântul Andrei au hirotonit, la rândul lor, alți episcopi, preoți sau diaconi pentru teritoriul dintre Dunăre și Mare și cel din stânga Dunării, pentru a se asigura "succesiunea neîntreruptă" a preoției și care au devenit apoi propovăduitorii noii credințe - prin predică și botez - în rândul autohtonilor geto-daci, iar mai târziu daco-romani. Se poate afirma, deci, că învățătura creștină a fost propovăduită pe o parte din teritoriul României de azi chiar de un Apostol al Mântuitorului, de Andrei "cel întâi chemat", încât, pe bună dreptate, creștinismul românesc trebuie să fie considerat "de origine apostolică", se arată pe patriarhia.ro.

Specialiștii în istorie și arheologie sunt însă sceptici în privința acestor afirmații. Majoritatea spun că, pe teritoriul de astăzi al României, creștinismul a s-a generalizat, de fapt, mult mai târziu, aproximativ în secolul al IX-lea dHr, și mai ales prin aportul predicatorilor de origine slavă. Timp de secole, populațiile dintre Carpați, Dunăre și Marea Neagră au rămas tributare credințelor păgâne. Ba chiar, cum remarcau unii specialiști, s-a răspândit o împletire de creștinism și păgânism care, mai ales la sate, a putut fi observată inclusiv în secolul al XIX-lea.

Așa cum arată și o serie de istorici precum Iorga sau Giurescu, acești romani creștinați practicau cultul în mod individual, pe ascuns. Nu era vorba de ceva instituționalizat. Mai mult decât atât, creștinismul era practicat în zonele urbane, romanizate.

„Este sigur că au existat creştini în Dacia înainte de părăsirea ei. Creştinismul avea în momentul când au plecat legiunile de pe ţărmul stâng al Dunării o vechime de aproape două secole şi jumătate; el pătrunsese în toate centrele mai importante ale imperiului roman, între altele, şi în Peninsula Balcanică. În Grecia, în Macedonia, în Tracia, în Illyricum în general, erau centre creştine. Nu mai vorbim de părţile răsăritene ale imperiului, de Palestina, de Siria, de Asia Mică, unde ele existau chiar din timpul Apostolilor. Aşadar, nu este de loc exclus ca printre coloniştii aduşi de Traian să fi fost şi creştini. De asemenea, puteau fi şi în rândurile trupelor recrutate din răsărit care-şi aveau garnizoana în Dacia”, preciza Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor”.

În afara zonelor urbanizate, romanizate, adică în mediul rural, populația era încă păgână „Marea majoritate a populaţiei era însă tot păgână. Însuşi cuvântul păgân, derivând din latinul «paganus» care înseamnă locuitor al satului, al unui «pagus» , ne arată că populaţia rurală, deci mulţimea, s-a convertit mai târziu, că ea a continuat să se închine vechilor divinităţi, în timp ce orăşenii îmbrăţişau noua credintă”, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor”.

De altfel, răspândirea creștinismului a fost mult îngreunată de persecuțiile dirijate de împărații romani contra-creștinilor până în secolul al IV-lea d Hr. Cu alte cuvinte, creștinismul era în Dacia Romană doar o religie exotică, practicată mai mult pe ascuns, în puținele centre urbane ale provinciei.

Creștinismul la români, adus de misionarii slavi

De altfel, până în secolul al VII-lea, nu se prea poate vorbi de poporul român. Abia după acest veac sunt atestate culturi stră-românești precum Dridu sau Ipotești-Cândești. Inițial, vechile populații stră-românești erau păgâne. Creștinismul, așa cum arată specialiștii, a fost adus pe filieră slavă, începând cu secolul al IX-lea, odată cu dominația bulgară de la sud de Dunăre și creștinarea primilor țari bulgari.

Creştinismul s-a răspândit în fosta Dacie, prin activitatea lui Chiril și Metodie în rândul slavilor, sau mai precis prin intermediul discipolilor acestora care predicau în zonele ocupate de români, slavi și bulgari. De altfel, în cronica lui Anonymus, atunci când se vorbește de cucerirea Transilvaniei de către unguri, se arată că populațiile de români și slavi din Ardeal erau creștini de rit ortodox.

Probabil, creștinarea s-a accentuat după botezarea țarului Boris I al bulgarilor sub influență bizantină. În sate, chiar și după creștinare, spun specialiștii, credințele păgâne s-au împletit cu cele creștine, la români.

„Nu încape îndoială că creştinismul iniţial al populaţiei româneşti purta semne vizibile ale credinţelor păgâne, reprezentând un adevărat sincretism religios. Anchetele întreprinse de diferiţi cercetători la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru în mijlocul populaţiei ţărăneşti a României au dovedit că rămăşiţele acestui sincretism s-au păstrat în mod aproape nealterat”, preciza Alexandru V. Boldur în „Elemente de păgânism în credinţele poporului român”.