Cursa de la ghișeu: De ce o hârtie poate strica o zi întreagă?

În Iași, orașul cultural plin de istorie și studenți, se desfășoară zilnic o competiție tăcută, dar intensă: cursa de la ghișeu. O cursă în care nu contează atât viteza, cât răbdarea, creativitatea în completarea formularelor și rezistența psihică în fața... birocrației românești.

Dimineața, la linia de start
Ora 8:00. În fața clădirii unei instituții publice din centrul Iașului, coada e deja formată. Înghețați de frig și înarmați cu mape de plastic, oamenii seamănă cu niște sportivi care se pregătesc pentru o probă de anduranță. De data aceasta, însă, adversarii nu sunt alți oameni, ci sistemul.

În mijlocul mulțimii, doamna Maria, o pensionară de 68 de ani, ține strâns în mână un dosar cu șină. „Am venit pentru o adeverință. Să o ridic, că mi-au spus să revin azi. Numai că atunci când am fost ultima dată, mi-au zis că mai trebuie o hârtie. Și pentru hârtia aia am stat la altă coadă...” oftă ea.

La câțiva pași distanță, un tânăr în costum, Andrei, butonează telefonul nervos. Este deja a treia zi când încearcă să obțină un certificat fiscal. „E aproape comic... sau tragic? Am depus tot online, dar când am venit să ridic documentul, m-au trimis să aduc un alt formular completat. Pe hârtie! Și ghiciți ce? Formularul nu era disponibil online. E un paradox birocratic pur românesc,” explică el.

Proba de creativitate: Pixul salvator
Pe la ora 9:00, ghișeele se deschid, iar competiția intră în faza sa cea mai intensă. Deja apar primele provocări. „Vă trebuie un pix!” răsună vocea funcționarei de la ghișeul 3, către un domn care își caută încruntat buzunarele. Cine nu are pix? Oameni săraci în birotică, dar bogați în speranță, încep să împrumute unul de la colegii de suferință.

Uneori, pixul devine eroul neoficial al zilei. „Fără pix nu e nimic,” spune doamna Vasilica, care își păstrează un stilou roșu „norocos” în geantă. „Ăsta mi-a adus toate semnăturile pe care le-am avut nevoie vreodată.”

Dosarul cu șină: Un simbol al rezistenței
Dosarul cu șină e mai mult decât un simplu obiect; e o declarație. Fără el, nicio cerere nu poate progresa. „Mă întrebați ce e înăuntru? Nu știu exact! Mi-au zis să-l aduc, să fie complet și să aibă șină. L-am cumpărat din primul magazin de lângă instituție, ca toți ceilalți,” povestește Cristina, o mămică ce vrea să înscrie copilul la creșă.

La ghișeul de informații, funcționara ridică o sprânceană critică: „Dosarul dumneavoastră nu are copertă transparentă! Vă rog să reveniți când îl completați corect.” Cristina oftează și iese din clădire. Va cumpăra alt dosar. Și, probabil, va sta la coadă din nou.

Proba finală: Nervii pierduți
La prânz, tensiunea e la cote maxime. Câteva persoane sunt trimise acasă pentru că „mai lipsește o semnătură” sau „trebuie o copie legalizată”. O doamnă izbucnește în lacrimi, în timp ce un domn mai în vârstă face haz de necaz. „Dacă eram la maraton, câștigam medalie. Aici câștig doar o zi pierdută!”

Atmosfera se mai relaxează pe la ora 14:00, când cozile scad, iar funcționarii par mai dispuși să ofere răspunsuri complete. Totuși, pentru mulți, ziua e compromisă.

Eterna întoarcere la ghișeu
La ieșire, îl reîntâlnim pe Andrei. „Ce am învățat azi? Că în România trebuie să îți planifici câte trei vizite pentru orice hârtie. Una să întrebi, una să aduci ce îți cer, alta să vezi dacă au nevoie de ceva în plus,” spune el, zâmbind ironic.

Într-un colț, doamna Maria flutură victorioasă adeverința. „Am reușit! Și tot ce mi-a trebuit a fost... răbdare,” spune ea, ca un adevărat campion.

Pe scările instituției, discuțiile continuă, iar râsetele se amestecă cu vociferările de nemulțumire. În Iași, ca peste tot în țară, birocrația românească e ca un dans complicat. Fie că ai pix, dosar cu șină sau nervi de oțel, trebuie să înveți pașii dacă vrei să ajungi la linia de finish. 

Dan DIMA