Doctorul Iadului
Dimensiune font:
„Ce mai așteptați? Ce vreți să vă mai spun? Luați și vă pregătiți, cumpărați cele necesare că nu mai are mult de trăit. L-ați adus prea târziu”, a urlat isteric doctorița către femeia a cărei inimă aproape că se oprise la auzul veștii. Știa că bărbatul din salonul cu uși care se închid în fața lumii și, mai nou, a omeniei, era grav bolnav, știa demult de afecțiunea care i-a măcinat inima și l-a umplut de suferință. Știa că medicii sunt doar oameni și că nu pot face minuni fără îngeri și fără mâna Domnului, dar a crezut și a sperat într-un sprijin măcar moral din partea doamnei în halat alb, al cărei glas așteptat blând s-a transformat într-o goarnă a morții.
Cu lacrimile izvorând din ochii ce derulau pasaje din viața ei și a celui care încă îi era părinte a părăsit coridorul veștilor crunte și s-a îndreptat spre poarta spitalului cu gândul de a o aduce apoi, pentru câteva clipe, pe care care i-a fost alături o viață bărbatului a cărui inimă parcă refuza să mai bată într-o lume în care omenia este înlocuită cu dispreț, în care viața nu este nici măcar negociată, ci pusă direct pe rug. „Pregătiți-vă”, îi bubuiau în urechi vorbele veninoase ale unui medic ce încerca să își marcheze teritoriul precum cățeii – împroșcând nu cu secreții urât mirositoare, ci cu vorbe pline de pucioasă.
Drumul până acasă i s-a părut un zbor de o secundă, o secundă care, paradoxal, a căpătat proporții universale. În ritmul bătăilor unei inimi frânte a măsurat toate clipele din viață petrecute alături lângă părintele ei. Zorii veseli pe ulița copilăriei, zilele din livadă ori din grădină, bucuriile de sărbători, mesele pline de veselie. Chiar și certurile i se păreau acum frumoase – „Măcar erau între doi oameni, nu doar vorbe frământate în minte”. Zilele de școală, bucuriile, eșecurile, nunta, botezul copilului, viața însăși, totul îi venea în minte în tușe mult mai colorate, cu trăiri mult mai puternice. Regrete, furii, mulțumiri, reverențe, tristeți mocnite, toate se înșirau precum mărgelele pe o salbă a vieții. Și fiecare spațiu dintre ele era o etapă trăită, cu bine, cu mai puțin bine, dar asumată în familie. Ca între fiică și tată.
„Doamne, de-aș ajunge ziua de mâine”, era singura rugăciune care îi spărgea pieptul din care inima tânără parcă voia să iasă. De data asta, nu din dragoste, ci din furie pentru doctorița care deja tocmise groparii. Pentru un om de la care doamna vieții lui și mama femeii rănite voia măcar să-și ia rămas bun, un gest spintecat de alte proceduri tributare orgoliilor. „Trei persoane e prea mult. Doar una și restul plecați, că faceți foială, deranj. Nu vedeți câtă lume bolnavă este în jur?”, a replicat țâfnoasă asistenta care păzea porțile tărâmului bolii mai ceva decât un Cerber, în timp ce-și aranja autoritar ecusonul. Voia și ea să fie șefa cuiva și-și găsise familiile pacienților drept victime, uitând că astfel va aduna doar suferință, nu și recunoștință. „Astea sunt regulile”, a conchis oarecum smerită, după ce privirile pline de catran ale celor din jur i-au retezat din nesimțirea care a obligat-o pe femeia cu ochii în lacrimi să aștepte ora de vizită ca să afle dacă îi mai trăiește părintele.
Câteva zile mai târziu urma să-și scoată pălăria de argat în slujba neoamenilor după ce bărbatul cu inima bolnavă a părăsit salonul dezolării. Și nu spre drumul cel fără de întoarcere, ci spre casa lui, unde era așteptat cu drag și dor. S-a stins o lună și jumătate mai târziu, așa după cum a spus doctorița arogantă, dar uite că Raiul așa a vrut – să nu-i facă pe plac femeii cu inimă de câine, care l-a prohodit în văzul tuturor, spre marea durere a familiei și a celor dragi. Și spre rușinea celorlalți purtători ai halatelor albe, care au încercat să explice, pe ton omenos, care era starea pacientului și ce se putea face.
Tabloul de mai sus este întâlnit în mii de spitale din lume, nu doar din România, spre marea disperare a bolnavilor, cărora le este tăiată orice speranță la următoarea suflare, și a familiilor care deja aud clopotele din cimitire. Dincolo de orice judecată și orice concluzie rămâne o singură întrebare – pentru acești medici ai Iadului chiar nu contează o viață de om? Chiar reduc fiecare inimă care bate (chiar și la zece la sută din capacitate) la o statistică? Celor servili unui sistem plin de orgolii le mai amintim, încă o dată, prima lege a medicinii – „Primum non nocere - Mai întâi nu fă rău”, cu gândul și cu vorba, nu doar cu fapta. Încă actual, îndemnul, elegant prin simplitatea sa prozaică, este echivalentul decalogului creștin, o întoarcere smerită la primordial, iar utilizarea lui poate fi o reverență făcută trecutului.
Maura ANGHEL
Puncte preluare anunturi "Evenimentul Regional al Moldovei" in Iasi
<
Adauga comentariul tau