Evenimentul 30 - Timpul a trecut cu viteza luminii

 

Pentru mine, Evenimentul de Iași a însemnat povestea americană de succes, teleportată pe meleaguri românești.

Am aterizat în micuța redacție de pe Ștefan cel Mare aproape de la început, de fapt la câteva zile după prima apariție a ziarului, pe postul de fotoreporter. Spun micuța, vorbind despre spațiul în care ne înghesuiam dimineața, la ședința de sumar. În fapt, era acolo o vermuială ca în marile redacții occidentale. Cel puțin așa ne plăcea să credem, că, deh, vazusem și noi ceva filme de peste Ocean.

Eram fotoreporter cu legitimație și mă simțeam tare important când mă prezentam. Era și un pic de aroganță pentru unul cu caș la gură, care abia împlinise 20 de ani.

De fapt, cred că eram arogant de-a binelea, uneori. Îmi aduc aminte că am fost la un film ce rula la cinema Copou. Aveam bilet cu loc, dar scaunul era rupt. Sala era goală, câțiva oameni, ici-colo. Aș fi putut să mă așez oriunde. Dar eu, nu. Am început să flutur legitimația și să mă ambalez la reprezentanții cinematografului. Acum, aș vrea să le cer scuze. Și le spun reporterilor tineri că meseria asta nu este clădită pe orgolii.

Dar au fost și bune. De exemplu, primul text publicat. Am povestit la ședința de sumar că, plimbându-mă prin Copou, văzusem Teiul lui Eminescu încorsetat cu niște cercuri metalice și aflasem, la nivel de informație neconfirmată, că era uscat tot pe interior.  Crengile coborâseră pe pământ și preluaseră din funcțiile rădăcinilor. Directorul ziarului mi-a spus: scrie, nu povesti. Păi cum? Simplu, documentat, informat, confirmat. Am predat articolul și a doua zi, în drum spre redacție, am cumpărat ziarul. Nu mai aveam răbdare. Dar articolul nu era. Dezamagire, gânduri negre despre reconversie profesională și așa mai departe. De fapt, eram un prost. Si chior pe deasupra! Articolul apăruse pe prima pagină, sus în stânga, deasupra capului ziarului.

Nu știu dacă mai am acea ediție, ar trebui să răscolesc toată casa, dar amintirea este ca ieri. Și mai țin minte cum am umblat cu pieptul umflat vreo săptămână prin cartier. Cin’ ca mine?!

Într-o redacție, timpul trece foarte repede. Pentru mine a trecut cu viteza luminii. În câteva zile, am fost avansat de la fotoreporter, la reporter, apoi redactor. Am primit legitimație cu noua funcție și, la înmânare, directorul mi-a spus: am scris mai mic reporter, ca sa încapă și șef mai târziu, să nu mai facem alta. Ha, ce glumă... Și nu îl știam glumeț. Mă întreb acum, oare ce mai face domnul Pălăduța? Sper că e bine. Mie mi-a fost, pentru că în jumătate de an am avansat șef de secție și apoi redactor-șef. S-a ținut de cuvânt.

Atunci a început greul. Dar despre asta vorbim la aniversarea de 50 de ani, pentru că am terminat spațiul acordat. 

Alexandru LEONTE