„Dacă-i popă să cetească, dacă-i cal să tragă, iar dacă e copil, să se joace”, a fost unul dintre sfaturile lui Ion Creangă oferite dintr-o postură pe care puţini o cunosc ori şi-o amintesc – cea de învăţător, de autor de manuale, de dascăl desăvârşit. Poveţele oferite în urmă cu mai bine de o sută de ani sunt valabile şi astăzi sau poate mai ales astăzi când şi copiii au devenit stresaţi, nu numai părinţii lor.

De fapt, cei mici au avut mereu griji, pe măsura vârstei lor, dar parcă nu erau atât de mari ca acum, când pe umerii lor se revarsă şi greutăţile ori păcatele părinţilor. Sute de mii de copii cresc singuri fiindcă familiile le sunt plecate să muncească în străinătate şi zeci de mii ajung în grija statului fiindcă mama ori tata sau ambii au uitat să mai au şi copii ori îi confundă cu sacul de box ori de câte ori băutura le ia minţile. Pentru ei, familia este ori un vis, ori un coşmar. Noţiunea de normalitate lipseşte şi poate nu au cunoscut-o niciodată. Mii de copii muncesc pe rupte fiindcă nu au ce mânca ori au nevoie de bani să-şi continue studiile, ştiind că altfel vor împărţi aceeaşi sărăcie cu cei alături de care au crescut.

O statistică oferită de un expert în parenting a arătat că 60 la sută din copiii României cresc în familii monoparentale ori recompuse. Adică fie au un singur părinte ori cei care îl cresc (poate chiar i-au dat viaţă) nu sunt un cuplu constituit legal, fie trăiesc alături de părinţi care sunt măcar la a doua căsătorie. Veştile nu sunt deloc bune şi parcă ne apropie de realitatea din ţările occidentale, unde familia este un lucru rar, o situaţie idilică, aproape utopică. Eu personal nu mi-aş dori ca lucrurile să evolueze la fel şi la noi.

Oamenii au nevoie, înainte de toate, de căldură, de iubire, de respect, de acceptare ca să se poată dezvolta. Mulţi dintre adulţii stresaţi şi anxioşi sunt copiii nefericiţi de altădată şi dacă ar fi să privim către chipurile celor mici, putem întrezări adolescenţii încercănaţi. Şi copiii au grijile lor, care cresc exponenţial cu fiecare privire pe care o aruncă adultului care are grija lor. De câte ori nu vi s-a întâmplat, prichindel fiind, să vă doriţi ca mama ori tata să vină mai repede acasă ori nu v-aţi simţit vinovaţi că erau osteniţi sau că poate îşi aruncau cuvinte de ocară? De câte ori n-aţi strâns o lacrimă în colţul ochiului când primeaţi sudalme nemeritate de la cei mari, aruncate doar pentru că putea să-şi descarce nervii în faţa unor parteneri care nu le-ar fi ţinut piept? Şi de câte ori nu v-aţi promis că atunci când veţi fi mari nu veţi fi nedrept cu nimeni sau, dimpotrivă, îi veţi strivi pe toţi care vi se vor opune chiar şi cu o respiraţie?

Copiii percep stresul altfel decât cei mari. Ei îşi fac griji atunci când simt lipsa de iubire, când sunt lipsiţi de afecţiune şi încep să se poarte altfel doar pentru a le face pe plac adulţilor. Este o mare disconfort să ştii că zilnic trebuie să zâmbeşti doar pentru că asta o face pe mama fericită ori că trebuie să ai cărţile perfect aliniate doar pentru că tata nu le suportă altfel. În timp, acest mimetism le va fi mod de viaţă şi la un moment dat se vor regăsi oglinzi perfecte ale partenerilor, şefilor, amicilor. Vor fi orice, mai puţin autentici, lucru care îi va obliga să fie mereu într-o continuă căutare – a jobului perfect, a afacerii profitabile sau a familiei care le-ar putea oferi linişte ori confirmarea că sunt la fel de valoroşi ca şi cei cărora la un moment dat vor obosi să le mai facă pe plac. Sau vor continua acelaşi rol servil, de om din plastilină, şi va oferi lecţii de verticalitate copiilor, schilodindu-le sufletul. 

Maura ANGHEL