Când au uitat copiii să se bucure?

Un dialog purtat zilele trecute cu un grup de copii mi-a arătat că mulţi dintre cei mici nu ştiu să se bucure şi le este greu chiar şi să zâmbească. Nu mai vorbesc că nu ştiu să se joace şi că socializează destul de greu, îşi fac greu prieteni, deşi ar vrea să aibă cât mai mulţi amici. Cei mai mulţi dintre prichindeii care m-au invitat la sfatul lor înţelegeau prin dialog că trebuie să vorbească unul peste altul, să răspundă oricum doar să răspundă (au învăţat una dintre legile neclare ale marketingului legate de atac) şi nu ştiau să adreseze întrebări. Pentru ei, o prezentare publică se rezumă la nume, prenume, vârstă şi, eventual şcoală. Mai intră în discuţie animalul preferat şi vreun sport, dacă îl practică. În schimb, dacă îi întrebi punctual ce fac într-o zi ştiu să-ţi explice cu lux de amănunte ce fac în fiecare oră, de dimineaţă până seară, iar cuvântele repetate sunt „ore”, „lecţii”, „cluburi”, „concursuri”, „evaluare”. „Joc” apare mai puţin şi asta mi s-a părut foarte grav! Copiii zilelor noastre nu ştiu să se mai joace, nici să se bucure şi mi s-a părut trist. Nu-i bucură nici notele mari de la şcoală („e firesc să avem mereu 10” şi e bine că sunt responsabili), nici diplomele câştigate la concursuri („de asta ne-am dus”), nici activităţile care le aduc noi prieteni fiindcă relaţionează greu cu oameni noi (constatare personală). Muncesc enorm unii dintre ei şi cunosc puşti de 12 ani care săptămâni la rând nu au niciun week-end liber fiindcă sunt prinşi cu tot felul de concursuri, repetiţii, olimpiade, ore de pian, cursuri de tot felul! Dragi părinţi, este enorm şi pentru un adult puternic, darămite pentru un copil! Copilăria are vremea ei şi nu se mai întoarce!
Desigur că demersul celor mari este notabil, că vor să-şi vadă copiii oameni cu poziţie socială bună, joburi mari şi cariere de top, dar nota de plată va fi imensă – cei mici nu se cunosc pe ei deloc, merg ca nişte roboţei între cursuri, zâmbesc la comandă şi dau din umeri când îi întrebi ce este bucuria. Eiii, şi cum totul vine din familie, te întrebi oare cei mari din jurul lor ştiu să râdă din toată inima? Ştiu să iubească sincer şi să se joace, să dăruiască, să recunoască tristeţea, înfrângerea? Pentru mulţi dintre ei răspunsul este Nu, iar explicaţia vine din faptul că îşi găsesc rareori timp pentru ei. Acelaşi lucru se va întâmpla şi cu puştii lor. Ajunşi oameni mari, se vor regăsi (poate) în ipostaza de părinte şi nu vor înţelege că emoţia aia care le face inima să cânte şi chipul să lumineze se numeşte iubire, că zâmbetul care vine instantaneu este rezultatul unei bucurii rarisime.
Dragi părinţi, învăţaţi-i pe cei mici să-şi cunoască nu doar mintea şi trupul, ci şi sufletul. Ajutaţi-i să înţeleagă că nimic nu este durabil până când nu este trecut prin filtrul interior şi că pot stăpâni lumea cu un surâs dacă ştiu să-l ofere sincer şi cui are într-adevăr nevoie de el, alături de o încurajare şi poate de o vorbă bună. Explicaţi-le celor mici că au mereu la îndemână un instrument fabulos, cu care pot şi construi, dar şi distruge – cuvântul! Rostit atent şi însoţit de căldură, poate fi mereu aducător de bucurie. Aruncat ca din arbaletă este mereu o armă cu efect de bumerang. Învăţaţi-i pe copii să râdă, să viseze şi să înalţe în fiecare zi câte un zmeu. Vor şti că pot fi puternici!
Maura ANGHEL